Atelier Literar

M-am făcut ac de cusut clipele cu gust de sare. Cuvintele au trecut prin mine ca printr-un tifon care strecoară laptele pentru hrana clipelor. Botez toate lucrurile cât să le recunoști fața doar

îmi aplec oasele la nadir dincolo de aripile tale sărate mă claustrez în durerea din velumul greu al suspinului meu mă îndoliezi adulmec urnele privirii tale închid adularea delirului în amintirile

A scos o foaie de hârtie și a citit solemn: „Iubirea nu figurează pe ordinea de zi. Sunt atâtea integrame de rezolvat, atâtea absențe care cer aprobări. Tu poți să mai aștepți. Ești doar un

Protocronismul autohton acreditează teza că neamul românesc vine de dinainte de timpul actual (istoric), din mitogeneză, continuând specificul modului de viață al primilor oameni care au populat

Dacă realitatea este dincolo de ochiul închis, și dacă atunci când dormim în anatomia gândului se înscriu căi, cărări noi pe care o treime din viață le călcăm explorând lumea de dincolo, acea trăire

E douăjșase, iubi, m-am așezat la rând, Nu mă-ntreba la care, mă vei vedea la știri, Mă-mbrac în frig, în noapte și-n dogmă, vrând-nevrând, Și-s pregătit, temeinic, de-aceleași ocrotiri.

Dați voie cârtiței să-și cânte Cântul de adormit copiii! Să îi învețe să umble pe sub pământ, Prin carnea lor până când își vor aminti Despre întunericul unde adormeau La sânul ei când orbi

Gândul aleargă desculț, ridică valuri aspre de pustiu șuierând absurd, precum vântul ascuns dintr-o scoică. Deșertul înghite pașii, tălpile calcă pribeag rătăcite impar, mimează solemn direcții

Visasem că mi-au înflorit Cuvintele, Atunci m-am spălat de teamă Și am reapărut iar între voi, Ca un luptător în arenă Pe care cei mai mulți Îl credeau mort. Și nimeni nu putea să Mă mai

E douăjcinci, iubito, octombrie, e smog, Mă dor, de dor de vară, tricouri, bluze, gânduri, Ți-aș da detalii ample (mă știi că-s pisălog), Dar m-amăgesc că, poate, citești tu printre rânduri.

Râzând de el, extremă signiorie nu i-a oferit nicio enorie un papă de pe mapamond proclamându-l “Apostolul vagabond” Hrănind săracii, a primit cu greu o eparhie ducea scaunul din strană cu

Cred că suntem niște temple umblătoare când ne rugăm o energie vie ne cuprinde trupul, mintea și sufletul Coloana noastră se ține-n treizeci și trei de vertebre exact cât vârsta lui Iisus. Inima,

Durerea plantată în tălpi greu se scoate, limita de fericire e activă, ca un abonament la soare sau la ploaie. Vorbesc atâtea limbaje și nu e niciunul pe care măcar eu să-l pot înțelege. Dezbrăcați

din adânc în mai adânc ne șoptesc povești comprimate precum terra la poli ca sã nu lezeze cerul cu perfecţiunea zborului delfinii au ales oceanul acolo unde plutirea lor mãiastrã seamãnã cu versul

știu unde se duc oamenii după ce mor. după ce scurge toată viața din ei și atingerea lor devine de gheață. se duc în clădiri de pompe funebre, unde sunt îmbălsămați până li se schimbă trăsăturile