Silvian Costin

Ciudat pietroi Noroc cu soarele că altfel….. Ce ocupație, planton de schimbul 2 și 3, lămpaș de noapte Se mai plimbă și ziua zâmbind anost Zeul Ra o mângâie milostiv șoptindu-i: Tu ești când

Oare unde sunt? Între două clipe uitate Într-o fărâmă de lumină Între pământ și brazdă De-aș pune sămânță în urma plugului O urmă de ’am fost’ Dar acum, acum unde sunt? Prin geamul spart

Mirosul colesterolului sfârâind pofticios fumegă ruginit în fața bibliotecii bahice plutind impertinent între hohote stupide irită strălucirea ochilor amnezic rătăciți Sticluțe triste se

Nu, nu voi, eu Eu am vrut să mă nasc Să ajung aripă de nor zburând măiastru Frântura albă a curcubeului Voi ați fi vrut, dar eu Eu nu știam să pot Și-atunci am învățat verdele

În setea nopților pustii mă rătăcesc Aleargă visele plutind dezinformate Lipsind prezențele vitale-nebunesc Sunt dezertor refugiat din realitate Spre dimineață doar tăcerile vorbesc Liniștea

Spune-mi iubire, cum devi îndrăgostit Abstractul orb sădind în suflet primăvară? Poate să fie un miracol fericit, Poate să fie o sămânță de povară Spune-mi, de dragoste poți fi

Și totuși te iubesc Deși curge tăcerea scuturându-se veșted Lăsând să umble norii lacomi înghițind lumina Plouă călcând ascuțit peste albastrul fraged Gândul sihastru înecându-se risipit în

Uscate zilele atârnă pe tulpină Le smulge timpul alergând irațional Ucise zboară pe o pajiște străină Foșnind supuse recviemul natural Privirea umblă căutând fără lumină Scânteia ochilor s-a

O scânteie, un fior, o adiere parfumată Floare de colț răsărind chipeș dintr-o stâncă Topește piatra sculptând alb imaculat Cresc aripi hoinare tremurând despletit Lumea se-nchide afară

Umblând cu gândul despletit citesc în valuri Pasul oftează șterse urme pe nisip Copil bătrân călătorind fără de maluri Întreabă marea cât de-adânc s-a rătăcit Vântul ascultă clătinându-se

De-ar fi hotarele de zahăr le-aș topi Dar sunt amare-ndepărtările uscate De-ar fi tăcerile vorbite ne-am privi Însă distanțele tot cresc înstrăinate Nu știu emoțiile din vise-a izgoni Plutesc

Cresc ziduri abisale Prăpăstii șuieră despicând hotarul Puntea suspină mistuindu-se despletit Porțile-nchid afară sufletul Soarele-și caută lumină Inefabil întunericul crește ofilit Privirea

Lumina coboară asfințind ruginie Cresc umbre topindu-se încet spre infinit Iarba închide ochii legănată de vânt Adoarme ascultând șoaptele frunzelor Palide raze îmbrățișează pământul Curgând

Să te iubesc pare să fie un blestem Ca o himeră a sirenelor chemare Nu reușesc să înțeleg acest infern Deși se zice că nimic nu-i la-ntâmplare Plutește gândul ars de vise fără rost Căzut în

Încerc din rămășițe să m-adun Arde un dor o ultimă fărâmă Între hotare bântuind rămâne scrum Focul durerilor cumplite mă consumă Zidite porțile șoptesc să-mi caut drum Lipsind speranță

Privesc în gol Gândul umblă apatic scotocind interiorul virtual Timpul curge imperturbabil ascuns în transparență Plutesc absentând indiferent, colorat translucid Prezența rătăcită mistic

De ieri a început să piară mâine Prezentul vrea trecut și-n viitor Blestemul amintirilor supune Osândă car durerile de dor Târându-se merg zilele spre noapte Urcând spre asfințit

O scănteie și s-a aprins Arde mocnit fumegând nerăbdător semnale Negarea stârnește foc răzvrătindu-se patologic Mistuie orb luptând ca un taur enervat de propriul sânge Nimic nu mai e bun și

Gonind spre cer aleargă nori Din coșuri fumegă otravă Transformă ploile-n stihii Apele mătură-n ogradă Căldura arde peste noi Topește apele în grabă Pământul crapă fără ploi Flămând ne lasă

Plouă tremurând ascuțit Norii mă urmăresc magnetic Se plimbă desfigurând lumina Pătrunde rece întunericul ars E haos turbat orb și nu găsesc ieșirea Spre nicăieri mă desparte furtună Jumătate

E liniște Noaptea visează în cameră Patul doarme tăcut Singurătatea mă strânge în brațe Încuibă sub plapumă rece Spre dimineață liniștea strigă Ecoul lovește asurzitor Ochii se crapă de

A murit pisica Boncuise în grajd cu porcul Măgarul filma spectacolul morbid Rânjea isteric cu neuronii plecați Ambulanța sosi în grabă degeaba Un brancardier cu ochii injectați coborî

Trecut-au zile fără urmă ca un fum Singurătatea risipindu-le uitate Absența caută prezențele nocturn Călătorind printre făpturile abstracte În vise umblă transparențe de parfum Iluzii oarbe

Preocupat vorbesc tăcerile anoste Șoptesc prin gânduri zumzăind asurzitor Precum o cohortă de țânțari flămânzi Cautând venele stiloului să extragă litere Cuvintele rămase curg tăcut Se-așează