Silvian Costin

Scrisorile privirilor desculțe Zâmbete moi arzând pe buze răsărit Praful de stele și o urmă de lumină Aprinsă-i flacăra tinzând spre infinit Povestea soarelui în umbre se destramă Urmele razelor pe

Nu mai e loc de noi între tăceri. Florile muzelor, o umbră de parfum Petale șubrede minează sub călcâi Absența urmelor, postum, rănile sapă Nu mai e pasu-n așteptările de doi Uscate verile-au

Instincte ancestrale de chibrit Predispoziția de-aprindere subită Pornește iute cu voroave zgândărit Alunecând pe supoziția pripită Intempestiv arde în roșu năucit Dansează sprinten vâlvătaia

Vă scriu să nu mă plictisesc, De la o vreme sunt ocupat cu nimic. Ar fi o problemă dar nu mă vede nimeni, Chiar și biroul doarme de mult. Despre computer nu-ș’ ce să zic, Se tot vaită că-l dor

Un loc minunat Matematicieni grozavi crează ecuații fantastice Culoarea ierbii ascunde tâlc Văcuțele o pasc rumegând reducerea la absurd Rezultatele se afișează muls Lapte...hmm, slăbuț smântână nu

Prin ciobul pustnicei fereastre umblă timp De mână zboară cu tăcerile din noapte O stea clipește undeva spre infinit Jos întunericul domnește peste toate Scaunul șade lângă masă plictisit În pat e

Ea sunetul viorilor baladă El corzile întinse disonant Ea șipotul pârâului de munte El caută să-l soarbă însetat Ea plasă de păianjen însorită El fluture zburând dezinformat Ea gheară elegantă de

Excentric, hazardul cărmaci zâmbește malițios Unde mergeți vă rog? Cobor la prima’.... e departe? Sper să fie căt mai departe. Nu știu, vedem. Poate-i aici după colț, poate două trei străzi mai

S-a mai uscat o floare în buchet Fără lumină ofilindu-se blazată Soarele-și plimbă toate razele-n secret Rămâne umbra să o mângâie plecată Lipsește stea pe cerul timpului prezent Doar luna palidă

Să ne tratăm, dar la spitale-i nebunie De gât agață gânditor un stetoscop Măsoară-ți pulsul, ia-ți tensiunea, pare bine Mai stai pe-acasă, poate trece stând pe loc Dacă e doar în mintea ta

Ți-a mai crescut o floare în buchet Au mai crescut și treptele urcate Sper că ești bine în tot haosul prezent Aceeași unică ființă dintre toate Un diamant strălucitor incandescent Scrisori de

Când fericire e îi mulțumim lui Dumnezeu Când e durere Îl rugăm s-aducă bine Ultimă șansă cați în ceruri când e greu Căzând rănit pare că nu ascultă nimeni Ești răzvrătit, ar spune mulți, un

Tu mi-ai șoptit că mă iubești Și eu la fel, și-ți spun că arde Să ne prefacem în povești Cu amintiri pictând o carte Și dacă e să fii a mea Al tău voi fi să-ți fiu aproape Gustând din toate câte-un

Plutim împinși de secundarul dezinvolt Vâslind în orb către eternul anonim Printr-o minune am ajuns ființe toți Cărând în brațe astro-magicul destin Contorsionând lucrează haosul vioi Precum un vals

Pe prispă șade umbra La ușă bate vântul hoinar Ostenit se-așează șubred pe prag în așteptare Mărul cărunt aruncă petale-n fereastră Deschid încet pășind smerit ușa strigă trosnind răgușit lemnul

Un ochi priceput găsește O mână strânsă adună Chiar și pe cioburi se mai găsește ceva Hulpav magnetic strânge fierul din rugină De ai nevoie te servesc Te trec pe caiet Cu un rinichi poți să

N-a fost să fie, dar ce-a fost? Furtună aprinzând jarul fraged? Codoașe gânduri fremătând lasciv? Priviri mințind strălucitor? Și-acum n-a mai rămas nimic Se-nvârt în fuioare ogârjite păreri foșnind

Mâini contopite împletit Priviri albastre de copil Strălucirea gândului fierbinte și altceva nimic E prea multă lumină să mai conteze lumea ascunsă-n poverile realităților mărunte, pribegind în

Sertare îndesate vintage. Miroase-a scoici, dar și a cozonac. Ciudat amestecul de mări înzăpezite, O înghețată cu aromă de haos Mulți fluturi colorați crâmpeie de lumină difuză păduri de zâmbete și

Oare unde sunt? Între două clipe uitate Într-o fărâmă de lumină Între pământ și brazdă De-aș pune sămânță în urma plugului O urmă de ’am fost’ Dar acum, acum unde sunt? Prin geamul spart

Mirosul colesterolului sfârâind pofticios fumegă ruginit în fața bibliotecii bahice plutind impertinent între hohote stupide irită strălucirea ochilor amnezic rătăciți Sticluțe triste se dezbracă

Nu, nu voi, eu Eu am vrut să mă nasc Să ajung aripă de nor zburând măiastru Frântura albă a curcubeului Voi ați fi vrut, dar eu Eu nu știam să pot Și-atunci am învățat verdele

În setea nopților pustii mă rătăcesc Aleargă visele plutind dezinformate Lipsind prezențele vitale-nebunesc Sunt dezertor refugiat din realitate Spre dimineață doar tăcerile vorbesc Liniștea