Silvian Costin

Plutim împinși de secundarul dezinvolt Vâslind în orb către eternul anonim Printr-o minune am ajuns ființe toți Cărând în brațe astro-magicul destin Contorsionând lucrează haosul vioi Precum un vals

Tu ești scânteia ce aprinde infinit În ochii tăi sclipește dulce primăvară Seducător stelele tale m-au vrăjit Aprins e focul de lumina ta solară Tu ești aceea și mi-e dorul încolțit Crește visând

Pe prispă șade umbra La ușă bate vântul hoinar Ostenit se-așează șubred pe prag în așteptare Mărul cărunt aruncă petale-n fereastră Deschid încet pășind smerit ușa strigă trosnind răgușit lemnul

Mirosul colesterolului sfârâind pofticios fumegă ruginit în fața bibliotecii bahice plutind impertinent între hohote stupide irită strălucirea ochilor amnezic rătăciți Sticluțe triste se dezbracă

Cu universul nostru strâmt și efemer Se vor ciocni din întâmplare universuri Din coliziune luminând strălucitor Ori implozând ne vom topi în triste versuri Spre imposibil strămutați ne-om

Un ochi priceput găsește O mână strânsă adună Chiar și pe cioburi se mai găsește ceva Hulpav magnetic strânge fierul din rugină De ai nevoie te servesc Te trec pe caiet Cu un rinichi poți să

N-a fost să fie, dar ce-a fost? Furtună aprinzând jarul fraged? Codoașe gânduri fremătând lasciv? Priviri mințind strălucitor? Și-acum n-a mai rămas nimic Se-nvârt în fuioare ogârjite păreri foșnind

Mâini contopite împletit Priviri albastre de copil Strălucirea gândului fierbinte și altceva nimic E prea multă lumină să mai conteze lumea ascunsă-n poverile realităților mărunte, pribegind în

Sertare îndesate vintage. Miroase-a scoici, dar și a cozonac. Ciudat amestecul de mări înzăpezite, O înghețată cu aromă de haos Mulți fluturi colorați crâmpeie de lumină difuză păduri de zâmbete și

Într-un sertar am două scaune și-o floare Un ac de păr și o dorință mult pre mare În alt sertar doarme un pat și-o înserare Două sertare află-n ele întâmplare Ocupă spațiul căutând raze de

Când o durere-apasă Ajungi să nu-ți mai pese Ai ciutura uscată Fântâna stă să sece Noianul de probleme Le-ascunzi sperând să plece Lăsând de azi pe mâine Uitând că timpul trece Se-adună

De când s-a întâmplat furtuna Mi s-au mutat munții în mare Mi-ai ocupat ziua și noaptea Ai devenit singurul soare În poze nu pot să privesc Nu-i viu nimic pe o hârtie De aș putea să te privesc Când

Cândva departe, undeva, e bucuria Plecând cu ea zâmbetul cald și fericirea Visele cad împrăștiindu-le trezirea Mi-a mai rămas necenzurată amintirea Așteaptă plutele departe să mă treacă Pe malul

O zi ca orice zi e gri, sau poate-albastră Depinde cum privim, în noi sau pe fereastră Degeaba-i cer senin când dragostea apasă Tristețea zugrăvind pe suflet flori de gheață Și-așa mai trece-o zi

Nu, nu voi, eu Eu am vrut să mă nasc Să ajung aripă de nor zburând măiastru Frântura albă a curcubeului Voi ați fi vrut, dar eu Eu nu știam să pot Și-atunci am învățat verdele

Uscată curge liniștea în vene Secunda bate lipsită de timp Ochii fixează nesfârșit cerul Drumul e lung fără stele Poarta răsare orbitor în beznă Deschide tăcută hotarul etern Ascultător

Suntem doar praf sub talpa timpului etern Un mic detaliu în mișcare printre veacuri Ne-am inventat un cronometru efemer Uitând că inima de om nu-i ceas cu arcuri De-are să doară suflet trist atins

Am renunțat să te privesc lipsit de mâini Și-acum fugind mă rătăcesc lipsit de tine Lipsește râșnița uitării să te-alung Ai rădăcinile adânc înfipte-n mine Primind departe nu mai pot să te

Gonind spre cer aleargă nori Din coșuri fumegă otravă Transformă ploile-n stihii Apele mătură-n ogradă Căldura arde peste noi Topește apele în grabă Pământul crapă fără ploi Flămând ne lasă

Printre culorile de toamnă arde vânt Copacii freamătă urlând în isterie Atârnă galbenul de vară întrebând Cenușa frunzelor zburând cărămizie Se-adună norii scuturându-se plângând Cinstita ploaie

Călcând nisipul mișcător se-ascunde timpul Șoptește valul povestind strălucitor Plutind departe am uitat unde-i pământul Vâslește sufletul mințit amăgitor Privind o stea speranța caută