Bulion

La noi în bucătărie miroase frumos — a toamnă. A roșii coapte, tăiate în două, a frunze de țelină zvântate pe ziar, a ardei copți îngrămădiți într-o cratiță și ținuți sub capac, unde transpiră cuminți până le vine rândul, și a acel vag iz de gaz pe care nevastă-mea susține că numai eu îl simt și care, într-o bună zi, sunt convins, o să-mi ofere satisfacția postumă de a fi avut dreptate. Pe masă am trei castroane, două cuțite, un fund de lemn și roșii cât să hrănești un azil. Sunt din alea de grădină, crescute fiecare după posibilități: una rotundă, alta turtită, care cu moț, sau cu cocoașă și una, ditamai bucata, cu două buci despărțite atât de cinstit la mijloc că mă uit la ea — cur! O întorc și mă uit din profil — țâță. O mai răsucesc o dată. Cur. Încă o dată. Țâță. O mai țin o clipă în palmă, după care o tai în două înainte să-mi vină și alte idei. Mai am și mașina de bulion de la soacră-mea, o namilă din fontă, cândva verde, unul dintre acele obiecte fabricate într-o epocă în care producătorul presupunea că, dacă un om cumpără o mașină de tocat, este foarte posibil ca și nepoții lui să dorească s-o folosească, iar în caz că nu vor, mașina va supraviețui oricum. Dacă s-ar prăbuși casa, sunt convins că pompierii ar găsi-o sub moloz întreagă, prinsă încă de o bucată de masă și, cu puțin noroc, tocând încet o porțiune din grindă. Am avut ceva de furcă până să o fixez bine de marginea mesei, dar până la urmă i-am dat de cap și acum treaba merge cam așa: cu dreapta învârt manivela, cu stânga împing roșiile prin pâlnie, cu un ochi urmăresc ce face melcul, cu celălalt castronul care înaintează încet spre margine, iar când castronul ajunge prea departe îl împing înapoi cu burta. Mi-ar mai trebui, socotesc, încă două mâini. Una pentru sită și una liberă, pe care s-o țin în șold și cu care să par stăpân pe situație. Operații simple, repetitive, fix motivul pentru care am vrut să cresc mare. Mai bag două roșii, învârt, trag castronul, curăț sita, mai bag una, iar când sucul începe să curgă mai încet învârt mai tare. Normal că nu ajută. Ba mai rău, începe să stropească, motiv pentru care învârt și mai tare, cu acea încredere specific bărbătească în turație altoită pe ideea disperată că strădania, dacă nu compensează, măcar riscă să fie apreciată. După zece minute am zeamă până aproape de cot, semințe pe tricou și o pieliță de roșie lipită de obraz, pe care n-o simt și cu care, fără îndoială, o să ies mai târziu până la Mega, unde mă voi întâlni cu cineva cunoscut. E sigur. Poți să ieși din casă spălat, bărbierit, îmbrăcat impecabil și să cutreieri Bucureștiul trei zile fără să întâlnești nici măcar un fost coleg de generală. Ieși însă cu o pieliță de roșie pe obraz și, înainte să ajungi la pâine, dai peste o fostă iubită. Dumneaei, în schimb — nevastă-mea, nu fosta iubită (cu aia am terminat; și oricum, puteai să-ți dai seama și din context) — stă la vreo doi pași de mine, foarte liniștită pe scaun, și-și face unghiile de la picioare. Cu ojă. Roșie. Are sticluța între coapse și un picior tras spre ea până aproape de piept, cu genunchiul ridicat și talpa sprijinită pe marginea scaunului, ca să ajungă, cu pensulița aia minusculă și cu o concentrare de neurochirurg, la unghia degetului mic. Suflă. Mai suflă puțin. Întinde piciorul spre geam, îl întoarce să-l prindă lumina, îl apropie iar și mai drege ceva la unghia mare, unde pare să existe o problemă serioasă pe care eu, de la distanța asta, n-o identific. Dinspre mine e roșie. Foarte roșie. Dacă era capota unei Dacii, mecanicul zicea „merge, șefu’” și până acum eram acasă. Tot ridicând însă piciorul, i se ridică și rochia. Normal că remarc. Cum dracu’ să nu remarc? Doar n-o să-mi scot ochiul drept ca să mă concentrez mai bine la melc! Cu toate astea… nu e ca și cum, mamă, ce-aș lăsa manivela și-aș sări s-o… Nu! Și să nu se înțeleagă că nevastă-mea e vreo pocită. Absolut at all! Ba dimpotrivă. Bine, nici nu mă apuc acum să-i fac reclamă… Hai să zicem că e o femeie foarte bine. Te uiți degeaba. „Foarte bine” e o expresie perfect valabilă, inventată probabil de un bărbat care a înțeles la timp că anumite lucruri e mai sănătos să le lași neprecizate. Dacă spui prea puțin, se supără femeia. Dacă spui prea mult, încep să fie atenți ceilalți bărbați. (Și, oricum, vezi-ți de femeile tale. Eu abia mă descurc cu asta și, după cum se vede, nici cu bulionul nu-mi merge grozav.) Ce mă râcâie însă pe mine e altceva. Ia cea mai anostă femeie de pe stradă. Nici măcar urâtă cum trebuie, fiindcă urâțenia adevărată mai are uneori ceva personal, o ambiție, o idee. Nu. Una absolut banală. Puțin șuie, îmbrăcată fără niciun Dumnezeu, cu tricou Metallica (deși după mutră, să poți jura că singurul metal pe care-l ascultă e capacul de la oală când fierbe fasolea) și pune-o în fața ta în metrou. Nici n-o bagi în seamă. Te uiți în telefon, prin geamul negru la propriul bostan, la reclama cu implanturi, la stații, sau nu te uiți; stai ca boul cu ochii-n plafon. La un moment dat însă, arătarea se foiește, își trage puțin fusta de sub fund și dă să pună picior peste picior — bă, îți jur! — ochiul e acolo. Zi că nu! Și pentru ce, mă rog? Ce aștepți să se întâmple? Știi operațiunea. Ai văzut-o de câteva mii de ori. Un picior se ridică, trece peste celălalt, fusta urcă poate trei centimetri și... ce? Am văzut sertare cu mai mult suspans. Dar tu totuși te holbezi. Mă rog, nu cât să cheme femeia poliția, dar suficient cât să nu poți pretinde cinstit că în secunda aia te preocupa următoarea stație. După care genunchiul ajunge unde avea de ajuns, fusta se așază, madam redevine instantaneu aceeași paparudă de care nu-ți păsa cu trei secunde înainte, iar tu cobori iar ochii în telefon cu aerul omului care de la Unirii încoace s-a ocupat exclusiv de cultură. La mare e și mai și. Ai la trei cearșafuri mai încolo una cu trei copii și până la prânz ajungi s-o urăști fără să-i cunoști nici măcar prenumele. Ăla mic vrea colac. Ăla mare nu vrea cremă. Fata vrea în apă. Ăla mic nu mai vrea colac. Unul varsă sucul, altul are nisip în ochi, iar bărba-su — și aici trebuie să recunosc că omul îmi inspiră un anumit respect — o lasă cu toată menajeria și se ocupă de umbrelă. Sapă. O înfige. O scoate. Iar o înfige. Iar o scoate. (Pup-o, băă!) Se dă doi pași în spate și verifică verticalitatea. Mai bate țărușul. La ritmul ăsta, până termină, umbrela poate primi autorizație de construire și număr cadastral, dar omul știe foarte bine că alternativa e să dea trei copii cu cremă și, între noi fie vorba, nici eu nu m-aș grăbi. Ea între timp urlă la unul, îl șterge pe altul, scutură pătura, caută șervețelele, găsește un papuc, îl pierde pe celălalt, îl cheamă pe ăla mic din apă, îl trimite pe ăla mare în apă și-l înjură printre dinți pe bărbac-su cu umbrela lui pe care i-ar băga-o în cur. Deschisă! Pentru mine nu-i femeie. E zgomot. E o stație de amplificare cu pălărie. Dacă mă întrebi după jumătate de oră ce culoare au ochii ei, n-am idee. Dacă mă întrebi ce culoare are rochița, tot nu știu. Până pune mâna pe poale. Cum le apucă cu amândouă mâinile și începe să tragă rochița în sus, ochiul meu e deja instalat cu punga de popcorn și cola mare cu pai. N-am reușit să-mi inhib reflexul ăsta nici până azi. Cu două secunde înainte aș fi cotizat bucuros ca familia să primească un sejur gratuit la cinci kilometri de mine; rochia ajunge la burtă și, pac, devin atent. Urcă la coaste, parcă și mai atent. Trece peste piept, capul dispare înăuntru, brațele îi rămân ridicate, materialul se agață o clipă pe la nas și pentru o secundă întreagă femeia aia care m-a scos din minți toată dimineața devine cel mai interesant lucru de pe plajă. Și ce dracu’ aștept să văd? Știu că are costum de baie dedesubt. Doar n-o să iasă Monica Bellucci din rochiță și să rămână mama celor trei copii captivă în căptușeală. Știu și cum se termină: apare capul, își scutură părul, aruncă rochia pe pătură și gata. Dar trebuie să văd. Ba dacă se agață puțin și mai durează o secundă, n-am nimic împotrivă. După care apare capul, femeia e exact femeia de adineauri, unul dintre copii începe iar să urle, bărbat-su încă lucrează la umbrelă — probabil toarnă placa — și eu îmi văd liniștit de bere. Peste zece secunde mă enervează iar. Și tocmai asta nu pricep. Poate nevastă-mea să iasă goală din baie, să treacă prin cameră cu părul ud, să deschidă frigiderul și să se aplece până în sertarul de jos, iar eu, dacă sunt prins cu altceva, pot foarte bine să remarc situația și să-mi văd de treabă. Eventual să profit de împrejurare ca să-i spun că, dacă tot e acolo, să-mi aducă muștarul. Dar unei necunoscute care nu-mi place, nu mă interesează și pe care peste cinci minute n-aș recunoaște-o nici dacă mi-ar cere prosopul îi ajung două secunde cu o rochie trasă peste cap ca să-mi sechestreze ochii. Mai suflă o dată peste unghia mare, întinde piciorul spre geam și tivul mai pleacă nițel în sus. Remarc. Și mai bag două roșii.