telefonul din sufragerie

Și la orizontală pus, textul respiră veridic, deci, pt mine, e ok. Ba mai mult - eu am văzut casa aia despre, mi-e frică să spun, aia cănd tata... Bun. Ziceam că de ce stea? Nu ziceam, zic acun - pt că-și permite să fie vulnerabil (deși nu pare), pentru că e poveste lirică (ceea ce eu consum), dar spusă cu resemnearea tehnică pe care o dobândești in ani.

Nu e poezie. E romano-zie. Dacă simți precum boul de mine, intri în el (text) cu gumarii pănă la subsori, fără să știi că n-aveai nevoie de intrare.

E text old school, de ăla care se joacă cu răbdarea.


Mie-mi plac astea - vulnerabilitățile de oțtel.
Bun!
Ura și la gară!Ț

Poem ce are o forță subtilă, construită din tensiunea dintre banalul domestic și drama nespusă care se infiltrează printre obiecte. Telefonul, acest artefact de epocă socialistă, cu discul galben și lacătul minuscul, telefonul devine aici un simbol al controlului, al interdicției și al tăcerii impuse. Este un obiect care comunică, dar care în același timp restricționează comunicarea, transformându-se într-o metaforă a relațiilor familiale tensionate. Mi-a plăcut, l-am citit dintr-o răsuflare. În prima parte, tonul este aproape ludic: copilul evocă, cu o ironie tandră, jocurile inocente din jurul telefonului, practic apelurile fictive, vocea automată(si eu tot asa faceam când eram copil), fascinația pentru ordinea artificială a tehnologiei. În această lume a noastra cam veche, telefonul e o poartă spre imaginație, o formă de putere simbolică într-o copilărie care experimentează limitele autorității („eu eram, carevasăzică, forța de execuție, / sora-mea, rațiunea morală”). Apoi poemul se fisurează lent, iar obiectul ludic capătă o greutate apăsătoare. Telefonul devine vehiculul unei vești grave, un instrument care transferă o traumă: apelul misterios care o tulbură pe mamă și tăcerea ei grea marchează momentul de ruptură. Scena trântirii receptorului e un gest de descărcare emoțională și simbolică , spargerea telefonului devine spargerea comunicării, a iluziei de siguranță iar finalul, cu tatăl „stabilizat”, introduce un realism crud și neașteptat, o corespondență între trup și obiect, între carne și bachelită, între violență și fragilitate. Această paralelă („pielea scalpului, tunsă scurt, / lucea exact ca cioburile / unui vechi telefon”) e de o precizie aproape științifică, dar emoțional devastatoare. Bun poem! Un stil auster, aproape prozaic, dar cu o finețe cinematografică a detaliului. Ironia copilăriei se amestecă cu trauma adultă, iar nostalgia e subminată de violența realului. În fond, poezia ta, Dorule e o lecție despre felul în care obiectele rețin memoria emoțională a unei familii, devenind martori tăcuți ai neputinței de a comunica. Felicitări!