Cum e muștarul pe mic

E trei noaptea. Sau cât o fi. Mi-e şi târşală să mă uit la ceas, pentru că pun pariu că s-ar uita-napoi la mine cu milă — și belive-me, ultimul lucru de care am nevoie la ora asta e puţină compasiune din partea unui plastic pe baterii. Este oricum suficient cât să realizez că ora e fundamental greșită pentru orice activitate omenească, în afară de câteva capricii exprimate de verbele a muri (aiurea) sau a fuma (în baie). Iar mie, deoarece îmi lipseşte apetenţa pentru ambele variante, nu-mi rămâne decât să stau proţăpit în fața oglinzii, cu aparatul BIC într-o mână (dreapto-stângace) şi cu mutra decorată în chip de mască de claun. E liniște în apartament. Genul acela de liniște care te ajută să-ţi aduci aminte cum era înainte să apară motocoasele cu motor de drujbă-n două bătăi, asta-n timp ce asculţi duioasa muzică a pielii traumatizate foșnind. M-am tencuit anterior cu spumă – model nevastă-mea când basculează disperată frişcă doar-doar mai drege ceva din tortul cu care strică absolut fiecare aniversare. Mă uit la bostan—nici n-o să mai am din ce să scutur mătreaţă ca răzbunare când o fi (şi va fi!) să mai suflu în lumânări. Câteva şuviţe care-colea, exilate în insule din ce în ce mai îndepărtate. Două pungi fleşcăie pe sub ochi, amintindu-mi de portofelele pentru chei, de modă octogenară. Nu că m-aș fi considerat vreodată mamă-cine-ştie-ce-Brosnan, dar măcar eram apt să nu sperii copiii (îmi zic), după care fixez şi trag cu lama pe epidermă precis şi resemnat, ca o micuţă japoneză (Japonezo, hai fă!) care (cică) te rezolvă cu gesturi mici, irelevante, dar pline de meticulozitate. Și-n aceste clipe magice de linişte şi visare, exact cum se întâmplă mai toujour când mâna se concentrează şi face în sfârşit ceva mecanico-fin, mintea sfrrr! Și se duce. Nu prea departe, sau mă rog – după posibilităţi. În cazul meu, la Horia. Apare în gânduri fără să fie invitat, cum apare mirosul de ceapă în haine după o vizită la socri. Îl cunosc de-o viață — coleg de liceu, prieten fidel () și eternă contrapunere la propria-mi carcasă. Dacă eu sunt un frigider vechi care scârțâie când deschizi ușa, el e o vitrină de expoziție: neted, tuns, neras cu mare dichis și mereu zâmbitor. Unul din acei indivizi care îmbătrânesc în sens invers, de parcă timpul, în loc să-i roadă, îi lustruiește. N-are nici măcar un fir alb, și nu exagerez — l-am privit cu atenția unui dermatolog și cu invidia unui vânzător de peruci. Părul, neclintit. Barba, dacă apare, e doar de decor, ca să-i pună fața în valoare, nu ca la mine, unde părul facial e mai degrabă paravan de avarie - cât să ascundă ce a lăsat viața (sportivă) încă ne-terminat. Las la o parte că tipul n-are burtă dar haleşte dulciuri ca haplea! Nu tu riduri, da râde-ntruna… mă rog – maschează şi el cu asta că nu prea se prinde. ( La asta m-am tăiat un pic – dar continui). N-are vicii, dar miroase a cafea bună și sex de calitate. Bun, şi ca să-ţi dau cel mai recent exemplu - ieri seară. Ne-am trezit făcând-o pe peţitorii - eu și nevastă-mea. Întru gloria unei combinații imposibile, l-am scos pe Horia în oraș să i-l servim frumos ambalat, unei colege de-ale ei. O fată care, pe hârtie, bifa toate casetele: prezentabilă, liberă (şi-un pic peste), cu o diplomă care (irelevant, dar totuşi na! ca s-o mărităm) nu părea cumpărată. În realitate însă, era genul de femeie care, după două guri de bere trece de la zâmbete fine la glume despre ficat și horoscop, iar după a treia, deja simți că e posibil să scoată un acordeon din poșetă. Stăm noi, stă şi ea. Mă uit eu pe pereţi, se uită şi nevastă-mea pe nişte meme-uri. Fata bea. Horia întârzie. După ce-o lasă bateria şi e nevoită să se plictisească, o văd pe consoartă că-mi face mici gesturi cu sprânceana, eu le înregistrez și dau din cap ca un motan prins de ploaie fără umbrelă. La un moment dat, domnişoara scapă o glumă pe jos, care (pentru că) nu are nici poantă, nici ritm, nici autoironie, nici sonet, nici rondel, nici măcar epigramă se simte stingheră, deci ca să n-o lase neobservată, se apucă şi râde-n hohote de una singură încât antrenează trei mese şi îi pune piedică şi unui băiat care deplasa o tavă cu bere la metru. Mă prind – cu un fler perspicace că totul s-a dus. Întâlnirea, planul, speranţele mele vagi de a asista la o apropiere romantică, poate chiar la o poveste demnă de povestit într-o altă baie, într-o altă noapte, într-o altă schiţă pe un alt site literar.... Şi poate — zic doar poate, nu bag mâna în blender— nici măcar nu era despre Horia toată fiertura asta nocturnă cu deranj. Poate că, dacă mă apuc să-mi scot creierul din borcan și să-l scutur bine de osânză, o să recunosc - sincer - că voiam PERSONAL s-o văd pe EA. Pe domnișoara cu pupături în regim de autoservire colega de birou a nevestei, pomenită atât de des și cu atâtea detalii senzoriale, încât începusem să cred că nu mai pot să adorm decât dacă-mi spune povestea de seară cu dânsa în rol principal. Zicea, a mea, pe tonul acela calculat în excel, de soţie care face inventarul hormonal cu vocea care te face să te-ntrebi cum oare de-ţi plăceau altădată corcoduşele verzi: „Emană hormoni, dragă, de la zece pași. Se gudură pe lângă noi ca o mâță în călduri – zbârnaie de zici că e un...(n-am niciodată suficient timp să speculez cam de unde ar ști ea să facă asemenea comparații). Ne pupă pe gură după al doilea pahar, și nu doar pe mine. Și pe Anca, și pe secretară, și pe ceasul de perete (cu pasăre de lemn) dacă-l prinde bărbierit. Are un crush pe tot ce respiră și, dacă e prea cald afară, inclusiv pe ventilator.” După șase episoade din telenovela asta hormonală livrate cu pauze dramatice și mimică de serial turcesc, mi-am zis că trebuie s-o văd. Nu cu pofte necurate — sanchi! — ci mai degrabă din acea curiozitate scârboasă și absolut bărbătească de-ți umblă prin cap când partenera ta povestește despre altcineva cu prea mult entuziasm și prea multe metafore. E ca o mâncărime între omoplați într-o sală de ședințe — știi că nu trebuie s-o bagi în seamă, dar te zgândăre ca dracu’. Și în timp ce mintea mea baletează prin scenarii în care fata se gudură ca o șosetă electrocutată și râde din senin, lama îmi scapă. O mică trădare. Se înfige sub nas și îmi desenează o dungă discretă, dar cu mesaj: „Data viitoare te gândești la ceva sfânt când umbli cu lama la obraz, da?” Curge sângele ca-n filmele suedeze - lent și prețios. Și da, simt că merit. Mă uit în oglindă și mă văd fix cum sunt: un bărbat jumulit de ani, cu inima moale și gândurile în locuri unde n-ar trebui să fie la ora asta (incertă). Ușa se deschide, previzibil, dar teatral iar ea intră cu mersul unei funcționare la primărie în pragul unei crize de nervi. (adică la 9 zero zero, taman când i se deschide taraba). Se uită la mine ca la o piesă de mobilier pe care aproape uitase că o are prin casă. — Ce faci? — Mă bărbieresc, răspund, cu tonul meu de adolescent prins că fumează în baie, dar care vrea totuși să pară matur. — La ora asta? — Am zis să-ţi fac o surpriză – mint, şi susţin minciuna cu un aer mieros, după care adaug ca s-o fac să turbeze masiv : Mă gândeam la Horia. — Splendid, zice. Acum pot dormi liniștită. Şi să știi că dacă-l iubești, eu mă dau la o parte. Da’ dormi cu el pe canapea, că patul e ocupat de oameni normali. Și pleacă. Evident că stinge lumina. Nici n-aș fi sperat la altceva. Reflex de nevastă crescută în apartament cu raţie la curent. Rămân pe beznă, cu spuma întărită pe o parte a feței și gândurile clocotind precum o ciorbă uitată pe aragaz. Și de fapt – hai s-o recunosc – cred totuşi că de fapt, în adâncul meu de bărbat prost bărbierit și-ŞI mai prost înțeles, tot ce-mi doresc e ca Horia să-şi găsească, într-o zi, pe una care să nu se uite neapărat pe sub masă la nevastă-mea (şi foarte puţin - spre deloc şi la mine). Sau și mai bine: una care chiar să-l placă pe el. Pe bune. Nu pentru că e „o alegere sigură”, „dă bine în poze” sau „are o față odihnitoare”. Ci așa, din pură plăcere. Cum îți place bunăoară un mic. Bine, la noi în casă şi pe asta e cu scandal, că mie-mi place să le pun muştar cu hrean doar dacă nu sunt de oaie, şi nevastă-mea cumpără de la Minut şi la ăia de porc. Cică-i „mai fin”. Mai FIN, auzi! Păi dacă vreau fineţe, beau ceai verde, nu bag cârnați pe goarnă! La mic se pune muștar care urlă, nu d-ăla care-ți cere voie. Da cine stă se ia din atât ! Sau na – ia de pildă o bere. (Ia-o rece !). Nu e mai mişto gustul când n-ai voie s-o bei ? Adevărul e că până şi votca e mai bună când îţi e interzisă. Cam cum e dansul la nuntă cu fosta – care cee bună s-a făcut şi cee mai ţi-aud urechile-acasă. Altele și mai obraznic-tâmpite mi se strecoară prin minte, căci, culmea, ideile astea mă găsesc mereu când e beznă – se lipesc de mine ca guma de mestecat de bancheta de la Opel (2008, stare buna Km reali detalii în com). Oricum, beznă, nebeznă, trag lama mai departe. Cu grijă. (Am zis că pe beznă?) Bărbieritul, frate, nu-i glumă – aş mai continua, dar : —Treci dracu’ odată în pat că suna ceasul şi iar trag de tine - mă face să-l înjur încă odată cu toată credinţa pe Horia.