Garnituri

Există, fără îndoială, o vârstă de la care bărbatul n-ar mai trebui să se urce pe trotinetă electrică, numai că nimeni n-a stabilit-o încă, ceea ce mi se pare o lacună serioasă. Adică de ce pentru permis avem categorii, pentru pensie stagii, pentru colesterol valori de referință, pentru prostată controale recomandate, iar pentru trotinetă — nimic? Până și oul fiert are pragurile lui: trei minute, cinci, șapte, fiecare cu consecințele previzibile, în vreme ce omul poate ajunge la — hai să spunem — cincizeci și opt de ani, cu două hernii de disc, ochelari progresivi, o cutie de Concor începută în buzunar și o fată măritată la Brașov, după care, într-o dimineață frumoasă, scanează un pătrățel cu telefonul și pleacă în picioare, pe două roți cât farfuriile de cafea, cu douăzeci și cinci la oră printre taxiuri. Nu spun că cincizeci și opt ar fi pragul. Poate cincizeci și șase. Poate șaizeci și unu, dacă ești subțire, fiindcă greutatea contează, să fim serioși: una e să cadă de pe trotinetă un student de șaizeci și trei de kile, care face două tumbe, își caută AirPod-ul și până seara pune filmarea pe TikTok, și alta e să pornească spre caldarâm o sută și patru kilograme de bărbat, împreună cu telefonul, cheile, portofelul, cureaua, catarama, ochelarii, eventual două coroane dentare și toată experiența acumulată în treizeci de ani de cotizație; aici nu mai avem o simplă căzătură, avem un eveniment cu energie cinetică și rude care trebuie anunțate. E unul care trece chiar acum și pare de vreo patruzeci și ceva, deci încă poate; ba chiar stă destul de bine pe ea, cu un picior înainte, unul înapoi, genunchii moi și capul sus, numai că poartă costum, iar trotineta cu costum îmi provoacă alt soi de neliniște, una vestimentară, fiindcă pantalonul cu dungă a fost conceput pentru mers, stat pe scaun, urcat scări și, la nevoie, fugit douăzeci de metri după tramvai, nicidecum pentru poziția aceea cu tălpile înșirate una după alta și fundul discret retras, în care un director financiar ajunge să semene, de la distanță, cu un băiat care încearcă pentru prima oară skateboardul lu fi-su. Îl văd foarte bine pentru că sunt la Caru' cu Bere, pe terasă. Toate mesele sunt ocupate, iar câțiva oameni rămași în picioare ne privesc cu acea răbdare tristă pe care foamea o dă uneori celor care încă mai cred în dreptate. Nevastă-mea și-a luat pilaf, eu cartofi, iar cei doi francezi de alături au carne, ceea ce mă face să constat că, luate împreună, cele trei mese ar alcătui un prânz absolut onorabil; numai că, dintr-o eroare de distribuție cum Europa a mai cunoscut, garnitura a nimerit toată la noi. Iau un cartof. Rece pe jumătate. Îl trec prin sos — cel de la margine, care stă-n picioare, mă vede, sunt sigur — și tocmai atunci francezul din dreapta spune ceva din care prind numai café. Profit de ocazie s-o întreb pe Suflețel dacă nu luăm și noi una, iar scârba îmi taie macaroana cu un mic tratat oral despre colesterol, folosind drept material didactic ultimul meu set de analize, pe care-l poartă mereu la îndemână, ca pe un ultim atu. Nu că aș fi refractar la medicină. Ca știință, în general, mai treacă-meargă; o accept, deși am unele rezerve în privința preciziei ei selective. Mai mult mă oftică individul ăla în halat, doctorul, cu mania lui de a-ți măsura ventriculul în milimetri, fracția de ejecție în procente, intervalele de pe electrocardiogramă în milisecunde, de a-ți pune Holter douăzeci și patru de ore ca să afle ce făcea inima la 3:17 când te-ai întors pe partea cealaltă, după care ridică ochii din fișă și întreabă: — Câte cafele beți pe zi? Păi definește cafeaua, omule. Nu poți să vii după toată metrologia asta și să mă lași tocmai aici în folclor. Ce înseamnă una? Espresso simplu? Dublu? Dacă e dublu avem o cafea cu două doze sau două cafele într-o singură ceașcă? Cafeaua la ibric de două sute de mililitri unde intră? Americano? Cappuccino îl trecem la cafea, la lactate sau facem grupă mixtă? Și, mai ales, domnule doctor, fiindcă aici anamneza riscă s-o ia razna de-a binelea, dacă pe la patru nevastă-mea își lasă cafeaua pe jumătate și eu o termin, cine a băut-o? Eu? Ea? Amândoi? O trecem jumătate la fiecare sau, dacă tot lucrăm așa, venim data viitoare cu două eprubete și facem determinarea? Eu, de pildă, răspund întotdeauna trei. Nu fiindcă beau trei — ce importanță are amănuntul? —, ci fiindcă trei are ceva magic: două sunt suspect de puține și doctorul simte că vrei să-i faci pe plac, patru îi mișcă deja o sprânceană, la cinci pune mâna pe pix, pe când trei e numărul acela cuminte și credibil care îți permite să pleci din cabinet cu impresia că v-ați spus amândoi adevărul. Francezul spune din nou café, apoi ceva care seamănă cu matin — sau poate aud eu ce vreau, ceea ce în franceză e foarte ușor —, celălalt îi răspunde, râd amândoi și tocmai atunci, dintre mesele din spate, apare o femeie în pantaloni albi, subțiri, de vară, care trece pe lângă mine și-mi pune înainte, fără să fi cerut și fără posibilitatea de a returna informația, conturul foarte limpede al unui tanga, ceea ce mă face să pierd definitiv firul conversației franceze și să mă întreb, în schimb, câte secole i-au trebuit omenirii ca să ajungă aici. Gândește-te numai la evoluție: izmene până la genunchi, pantalonași, chilot clasic, bikini, brazilian, tanga, string — tot mai puțină stofă, tot mai multă inginerie — și, dacă extrapolăm curba, pe la 2045 femeia va intra într-un magazin, va plăti două sute de euro și va primi într-o cutie elegantă un certificat care atestă că poartă lenjerie. Mai are și extraordinara proprietate de a atrage privirea tocmai prin ceea ce lipsește, principiu întâlnit în artă, arhitectură, discursuri electorale și restaurante foarte scumpe, unde cu cât e mai goală farfuria, cu atât ospătarul îți explică mai mult ce se află în ea; aici explicațiile sunt inutile, fiindcă două cordeluțe urcă spre șold, se întâlnesc undeva unde geometria euclidiană încetează să mai fie o preocupare strict academică și — hai, nu te preface că studiezi tivul pantalonilor, că suntem între noi — ochiul se duce. Al meu, cel puțin, s-a dus și a zăbovit acolo exact cât să-mi treacă prin cap că tanga, privit strict inginerește, reprezintă o performanță remarcabilă: două cordeluțe au ajuns să facă treaba pentru care omenirea consumase până atunci bumbac, dantelă, satin, elastic, balene, copci, funde, jartiere și, în epocile ei mai generoase cu materia primă, niște chiloți până la genunchi în care încăpeau copilul, amantul, soacra, colivia cu papagal, pendula cu cuc, mașina de cusut Singer și jumătate din zestrea fetei; o asemenea economie de material, aplicată industriei aeronautice, ne-ar fi dus la New York cu două linguri de kerosen și o baterie de ceas. — Cafea? încerc din nou. Suflețel ridică ochii din pilaf, se uită la mine, apoi, foarte puțin, în direcția în care tocmai dispăruse femeia și iar la mine. — Nu.