un oarecare progres

— Doamne, ce-aș mai schimba ceva în existența aceasta monotonă, am zis. — Te-ai apucat de vioară. Stăteam pe balcon ca două persoane rămase în viață după ce una dintre ele (adică eu) s-a lăsat de fumat. Tu n-ai fumat niciodată, dar ieși de fiecare dată după mine, fiindcă tihna mea, dacă trece de cinci minute, începe să semene cu ceva ce trebuie verificat. Doamne, ce frumos stăteam noi doi pe balcon, eu fără țigară, tu fără niciun motiv. — Și ce dacă m-am apucat de vioară? — Nimic, dragule. Din ceva trebuie să căpieze omul. Și eu am zis mda. (Mda e un cuvânt pe nedrept ignorat.) Jos, vecinul de la patru își parca Skoda întâi cu spatele, apoi cu fața, apoi iar cu spatele. Nevastă-sa nu era acolo, iar asta îi dădea o libertate extraordinară. Lângă părculeț, un câine mirosea același salcâm pe care urinează consecvent, cu seriozitatea cu care eu studiez marțea vioara. Copacul nu crește nu dă-napoi zero evoluție. — Și ca să revenim, ai zis, dacă tot ai schimba ceva în existența asta monotonă, de ce nu te reapuci de fumat? — N-am un răspuns, am spus. (Aveam. Dar e mișto să țin chestii doar pentru mine.) În fiecare marți seara mă așez în fața calculatorului cu vioara sub bărbie și apare chinezul care mă meditează. Uneori mă gândesc că suntem trei: eu, tu în camera cealaltă și un chinez plin de tenacitate într-un dreptunghi. Săptămâna trecută chinezul mi-a spus că se observă un oarecare progres. (A spus asta în engleză, deci traducerea e aproximativă.)