Mari Maricica Ababei Pipică

Mă port politicos, căci mama m-a învățat să cos și pe față, și pe dos. Spun „pardon” cu voce tare, căci în spate am un led mare care spune: atenție la picioare! „Te rog frumos”, „mulțumesc” eu

Vara trece. Mireasă desculță ce rupe zâmbind, cu privirea înapoi, pășind înainte, an după an ,din mine. Dansam cu ea, bucurându-ne, împărțind iubiri și linii fără sfârșit. Mă cheamă la granița

Aripi de curcubeu printre copaci cu colivii de aur, caută nectar pe flori de metal încins – câmp înșelător. O zi e o viață, o viață e o zi. Fluturi înșelați mor într-o parcare.

Drumul se întinde înainte, alerg și cânt, se unduiește sub talpă. Măsor distanța pas cu pas, merg și privesc piatra mută ce sfidează tăcerea... Mă opresc și ascult singurătatea.

Dezlănțui valuri pariate pe o iubire ascunsă în privirea ta, descătușând apusul. Tu m-ai știut. Spulberi nisip, lăsând scobituri cu apă dulce imprimate în efemerul amândurora. Eu te-am cunoscut...

Cotat cu nota maximă a îndoielii, într-o inerție absolută ce ocupă neuronii, înec timpul în cafeaua matinală, ca să pot rezista duplicității. Alerg fluturând lucruri-etichetă. Visul tremură, se

Mi-a dat Dumnezeu o viață. Jucându-mă să mă bucur: zi topită în noapte, vară înfiorată de iarnă. Vietăți supuse, nemărginit cu aștri, rotindu-mă. Am de la Dumnezeu o viață. Iubind ce mă

Cheamă-mă când ziua se așază la scris. Cuvinte, atingeri, dizolvându-se în minte, te strigă într-o trăire. Rămâi să-mpărțim cartea. Personaje principale, adunând litere în cuvinte ușor de spus. Nu

Își înflorește August cicoarea și rochița-rândunicii, printre pepeni ce meditează la o ceașcă de răsărit. Adună dulceață și rouă din începuturi, împărțind rod de curcubeu în vară. Mezinul joacă

Sunt un pumn de gânduri aruncate pe asfalt, între acasă și job – drum reiterat, lipsit de aromă. Roșu... Sunt floare înflorindu-și câmpul într-un minut la semafor. Verde... Talpa tânjește sfărâmând

Se coc murele în luncă, pași de părinți mă cheamă, simt mângâiere în aer. Trecutul se desface-n prezent atât de ușor... Îi iau de mână, le spun că-i vară, că uneori nu-i simplu și că mi-e dor de ei.

Umplu spațiul dintre noi cu ideea eternă. Buzele sunt arse, privirea neclară, mâinile vorbesc. Ștergem linia de orizont cu zâmbet. Suntem făcuți din pământ, un Adam și o Eva – făpturi ideale ce-și

Sunt înghițită de autobuze fierbinți, ce mă contorsionează sacadat. Același vis mă ține drept când Lunca plânge în mine cu valul Dunării spre răsărit- Trec, pe verde, printre șine ce ard și dale

Se plămădește o lume cu fiecare gând înfiorat de esența clipei trăite. Analizez detalii ce se fac prezente, cu lacrima tremurătoare. Purtată de reverie construiesc începutul ce-și imprimă fiorul în

Îmi dai durere, dar încă nu o înțeleg, îmi dai iubire, cântând cu sângele din fiecare celulă a mea, și sunt de neclintit. Poate am murit și nu știu, fiindcă trăiesc fără Tine.

Deschide cerul Tău să caut necunoscutul, dând tălpi pentru aripi, să sfărâm muntele în pupila apei, dar sting ce nu pot vedea cu Promisiunea.

Am comandat durerea când mi-am tăiat aripile, bifând destinul pe o frunză. Sunt aici... rouă sub soare, ghemuită în colț, mă scufund adânc. Ochi ard clișeul lumesc. Mă ridic. Zbor... zbor!

Exist din cântec și dorință, în vene arde începutul – ADN multiplicat, idei în culori de nedeslușit. O întrebare înfiptă în buze strânge de umeri necunoscutul. Mă scriu dintr-un Cuvânt. Exist

Stâncă cu stâncă vorbesc despre cum să mori, de schije în fereastră, iubind pomii înfloriți. fără apă în suflet, răpus de concepții diverse, trăind în cercuri oarbe de orgolii