Bogdan Tobosaru

Ți-am dedicat veșnicia și am făcut pact cu Dumnezeu pentru revedere pe pământ, până la ultima urmă amprentată în această viață-preerie. Atunci o să discutăm cu ochii mei în orbitele tale, cu ai tăi

Izolare în absolut Liniște. Pulsul tâmplei. Non sequitur. Vocea interioară. Nimic spus. Suntem. În prezent. Înapoi la început. Nenăscut. Fără cuvinte. Doar destin. Fără judecată. Săgeata găsește

Liliac Ai apreciat calitatea demisolului meu. Ecolocație găsită în beznă, ochi de liliac, născută să supraviețuiască pe întuneric. Prădător sau femeie adaptată, nu scapă nimeni de privirea ageră

Prima ședință hipnotizantă. Bleumarin, gri, crem, maro, verde închis, burgundy. Ne așezăm pe canapea, Electrizati, De lumina discretă. Îmi ceri argumente, apoi mă ataci inconștient, în carne și

Ți-am scris „Te iubesc”. Ai așteptat la semafor, câteva minute de roșu, apoi ai scris rapid: „Si eu” Pe parbriz cad picături, iar ștergătoarele fac urme curate. Era vineri, iar străzile erau 

Miraj pe dune Pași împăturiți de val dispăruți în context mireasmă contopită cu briza bronz letal în pielea ta picături din subsuori dungi albe nebronzate sub material textil plete aurii ce vin

Cei ce ne privesc din sfere Am evacuat Bellu de profani și clanuri proscrise. Rămân în cavou, artiști și doamne superbe, eroi și oameni citați. Ei scriu din cuie pe lemne. Ne cheamă: „Veniți,

Sunt al doilea pe-o plută, iubita mă scufundă. Derivă, supraviețuire. Cad în definitiv. Homari îmi sar la gât, aveți la masă carne vie! Ce ospăț! Ce poezie!

Surréalismes Mă trezesc la trei dimineața. Pisica îmi roade un deget. Ajuns la os, mă întreb dacă n-am uitat să-i dau mâncare fină, cea bună, pe care o împărțim de sărbători, amândoi. O las să

Animal Planet Vădit sugrumată de leu, antiloapa, cu lacrimi în ochi, cere îndurare și piere. În cer se deschide o poartă, un înger coboară spre fiară. Un pui jucăuș, cu mustăți, sărută plăpânda

Îmi arde țigara, ca un foc printre brazii uscați, îmi arde și filtrul, sunt beat. Anarhist ca forța naturii, cu cearcăne ce lasă-n obraz, lacrimi săpând pe sub piele. Devin romantic nomad, mă lasă

Apel în speranță Abonatul contactat are telefonul închis sau nu se află în spațiul existențial. Bip... Bip... bip... Ora cu scânteie vine, a unui ceas pe TNT, cu două circuite conectate,

Pânza de alb Acolo unde albastrul este revărsat intenționat, lăsând un spațiu neatins, numit pânza albă. Acolo îți voi subția conturul în cărbune sau ulei. Pânza albă, pânza neatinsă, în așteptare.

Underground Am rămas fără dragă, fără somn, rămas în prag cu un pahar de rom. Era august și târziu, pisica, în călduri, se alinta hazliu. Clipeai din gene într-un portret, pe alta, îți stăteam

Zi cu foc Nu mai am dragă, tot ce se întâmplă acum este grețos de anost. Am să-mi ating iar tâmpla de două degete reci, în forma unui Colt M1911, cu un gest clasic, un zâmbet ironic și-un suflu în

Ultima suflare nucleară. Apoi tăcere Și după tăcere A urmat Inserția strălucirii În bezna haosului. Și așa s-a intrupat Sufletul Din pustiu și lumină. S-au născut regi și regine Cei ce-au dat

Ultima dată când ne-am intersectat în Cismigiu, te-am privit printre ramuri. Ultima dată când ne-am iubit, am fost al tău. În ultima noapte de război, Am dezertat.

Cu un gând sau cu o șoaptă la ureche ca o adiere rarefiată venită rătăcită dinspre munți. Ucide-mă la pieptul tău catifelat să pot inspira aroma sânilor tăi cu o ultimă suflare dar

Transmit suspin către pământ, Adieri blânde către suflet Rămas singur. Și-mi va rămâne o nevoie, Pentru când voi reveni. Și cât de simplu este Să fiu o buclă temporală Pentru mine... pentru

Nu-ți mai dăruiesc nimic. Nici răsăritul în mare, Nici valul absorbit în nisip, Nici apusul reflectat în valuri, Nici floarea înflorită după război, Nici secunda, nici clipa. Am să le păstrez În

M-am trezit străfulgerat. Într-o luni, la 8:40, eram grav întârziat. Traficul era mai liber decât în pandemie și am crezut că Dumnezeu mă iubește, deschizând șoselele, iar semafoarele mă iubeau și