Atelier Literar

Fost-ai vis și stat-ai in tăcere Lângă sufletu-mi plângând Să atingem nemurirea Conjurat de propria-mi iubire Fost-ai adevăr și stat-ai în zare Lângă trupu-mi arzând Ușor pe piept să mi te

între timp somnul mi-a devenit fluture se zbat visele crisalide de opal se creionează pe o hartă amară a despărțirii ochii închiși sărută pelicula aspră a pașilor tăi ne regăsim târziu într-un nou

sâmburi proaspăt plantați în memorie morminte irigate cu apă neagră de ploaie pe încheietura mea ceasul poleit cu aur a devenit o greutate inutilă, o ancoră îl scufund în trunchiul palmierului îi

Am însemnat aici zilele în care cerul s-a unit cu pământul, ca un orizont care se șterge în timpul furtunii. Patru zile în care nava spiritului a traversat cea mai adâncă strâmtoare, pentru a ieși,

Lutul mutilat sub falduri de umbre [88] crește prin porii tulpinei ciuruite [9] mai greu în adânc mai neomenesc iar mătasea ce-l cuprinde își strânge rugina așteptărilor [32] și se-ntoarce în

Pe prispă șade umbra La ușă bate vântul hoinar Ostenit se-așează șubred pe prag în așteptare Mărul cărunt aruncă petale-n fereastră Deschid încet pășind smerit ușa strigă trosnind răgușit lemnul

Plouă cu lacrimi în lumea mea perfectă! E atât de frumos când ne iubim și culeg încet imperfecțiuni pe lângă noi... În dimineața aceasta m-am gândit că aș putea pilota un avion, că aș putea să zbor

în albul rochiei mă înec. din nări ies pești agățați de undiță. aud monedele în carne. în ochi — valuri, munte de sare între moarte și cer. firul tremură. mâinile tale trag încet din mine marea.

Un cavou, jos un stilou Morți rescrise cu ecou Ceasul cară trei alarme Pustiit, orașul doarme. Un perete, trei inscripții Nevăzute, seci predicții Ca un pas fără pereche Încălțând o umbră veche.

Aș putea oricând scrie despre arte, filozofii, lume, viață, iubire despre laicizarea sufletului în drumul dezicerii de sine despre nepotrivirea distanței între îndrăgostiți sau despre subiecte

sunt limpede că un ochi de apă sărutând urma pământului sunt retrăită de un nor care străpunge aerul descânt lumea și plânsul meu limpid se aude în zări mă doare absența ta și mă reinventez când

în seara asta clopotele nu bat afară bat adânc în mine în locul unde păstram lucrurile pe care nu știam cum să le spun lumina stă pe masă asemeni unei pâini frământată de mâinile mamei timpul

când mă ridic pe vârfuri pământul se stinge buzele tale au venit firesc ca o umbră din care i s-au desprins oameni. Râvnesc pe vârfuri dar carnea nu îmi ajunge niciodată. Nu pot spune nimic, nu

Cât de frumoase sunt florile care Cresc de-a lungul brațelor Cu care mă împresori! Fiecărei petale ce le aparține, Parfumul ce le umple din interior, Culorile din care sunt zugrăvite, Pretutindeni

Toate... nu-s ca altădată; Nici chiar pâinea... de oraș. Din dospeală-i... congelată, Multă-ajunge... la făraș. Mămăliga-i răsturnată Și de semeni din Oaș!... Toate... nu-s ca altădată; Nici chiar

Sub dalele de marmură ale unei lumini nenăscute, tremură sufletul meu. În el latră dureri crezute demult uitate. Nu la amăgitoarea lună latră, ci la confrați mai tineri, ce se înfruptă,

apăs pe plasticul murdar lumina nu vrea să se stingă rămâne agățată de lucruri de gura paharelor de scaunele de la bar de ochii umflați ai celor rămași cineva doarme în picioare sprijinit de

Îmi port rănile pretutindeni. Nu le las. Nu mă lasă. Noaptea, Cerberi cu ochi aprinși îmi păzesc hotarul și mă împing, fără odihnă, prin Styx, înapoi, spre lumină. Ziua — îmi ascund mugurii sub