Atelier Literar

În ”The handmaid`s tale”, Margaret Atwood își imaginează o societate distopică, în dorința de a atenționa că de la democrație la totalitarism poate fi doar un pas, uneori atât de mic, încât nicio

celor care nu au învãţat sã caute esenţa printre resturile de nimic important rãmase mãrturie dintr-o viaţã perfect mãsurabilã precum o rãstignire între un apus dramatic şi un rãsãrit

diafan mătasea rochiei îmi îmbrățișează tălpile goale dansez pe vârfuri, cu mâinile ridicate în sus părul îmi curge cascade pe spate aștept să te pot îmbrățișa și văd umbra ta… se scurge pe

Sunt doar pionul de lemn de pe o tablă de șah din marmură aleasă ignorat uneori cu toate că poate ajunge în loc de regină sunt un fel de decor pentru alții pe scaune goale, uneori preferabil, sunt

Să ne tratăm, dar la spitale-i nebunie De gât agață gânditor un stetoscop Măsoară-ți pulsul, ia-ți tensiunea, pare bine Mai stai pe-acasă, poate trece stând pe loc Dacă e doar în mintea ta

Dimineața, într-un colț liniștit al internetului, platforma oftează ca o seră veche. Nu se mai laudă, nu mai strigă — doar foșnește, ca un ghiveci care încearcă să-și amintească ce floare trebuia să

De unde atâta lumină? De unde atâta căldură? De unde atâta cenușă? De unde vin toate Și unde se duc Împreună? De câte pene are nevoia o aripă Ca să poată duce în întindere zborul? Și de câte

Aici, unde cifrele își ascut colții de sticlă, noi am construit o perfecțiune sterilă. O colivie geometrică. Te privesc. Ești decorat cu metrici și indici de aur, ai învățat alfabetul mașinilor, dar

Șuvițe de lumină, prelinse din boltă, le privesc traversându-mi irisul. Cu teamă mă prăbușisem din cer, unde păsări de argint mă țineau cu ciocul. Ecouri de voci mă încolăcesc și cred că am străpuns

Dacă ar fi să alcătuiesc o listă a oamenilor care mi-au complicat inutil copilăria, profesorii de istorie ar ocupa un loc foarte sus. Probabil primul loc, deși profesorii de matematică ar formula

Arid, pământul cărării pe care călcam, Se întindea ca viermele care căuta Umbra în care să își ascundă Făptura-i inelară rotundă. De-a stânga și de-a dreapta, valuri-valuri, Coaptele lanuri de grâu

La început nu a fost cerul. Nici pământul. Nici apele. La început a fost femeia cu neștiutul în pântec. Mergea prin neființă cu pasul rar, ca și cum fiecare mișcare ar fi putut deschide o

îmi sprijin grija vieţii în toiagul înţelepciunii şi-mi pare cã stau agãţat de cer asta nu înseamnã cã am învins gravitaţia şi nici cã am înţeles ceva din propria greutate apoi cu inima înverzitã

Dormi liniștit, copile, în covată de vise, Dumnezeu îți veghează somnul și-ți tine stelele aprinse, Îți voi spune povești despre țara unde macii râd în soare Și râuri, pline de pește, curg lin

pleoapele s-au lăsat, lacrima se revarsă în interior, îmi privesc inima de la stânga la dreapta și îmi zic că așa trebuie să fie întocmai și a ta dar privită de la dreapta la stânga, plânsul îmi

Uneori, în locurile unde ar trebui să domnească dialogul, se așază o liniște forțată. Nu pentru că oamenii nu ar avea ceva de spus, ci pentru că cineva apasă pe butonul de „off-topic”. Asemenea

Nu-și permitea să ridice tonul la maică-sa dar începuse să se exteriorizeze la club unde ajunsese să țipe și să vorbească ca un birjar cu milițienii pe care-i antrena. Căpitanul care răspundea de ei

Dacă vreți să ucideți o civilizație, nu chemați barbarii la porți. Nu aprindeți torțele și nu aduceți armate. Este de ajuns să-i învățați pe oameni să se bată pe umăr de la prima întâlnire. Cel mai

În orașul în care nimeni nu mai visa, ferestrele se deschideau doar din obișnuință, iar diminețile veneau la serviciu ca niște funcționari obosiți. Pe bulevardul principal, Dumnezeu era