În ”The handmaid`s tale”, Margaret Atwood își imaginează o societate distopică, în dorința de a atenționa că de la democrație la totalitarism poate fi doar un pas, uneori atât de mic, încât nicio
celor care nu au învãţat sã caute esenţa
printre resturile de nimic important
rãmase mãrturie dintr-o viaţã perfect mãsurabilã
precum o rãstignire între un apus dramatic
şi un rãsãrit
diafan
mătasea rochiei îmi îmbrățișează tălpile goale
dansez pe vârfuri, cu mâinile ridicate în sus
părul îmi curge cascade pe spate
aștept să te pot îmbrățișa
și văd umbra ta…
se scurge pe
Sunt doar pionul de lemn
de pe o tablă de șah din marmură aleasă
ignorat uneori cu toate că poate ajunge
în loc de regină
sunt un fel de decor pentru alții pe scaune goale,
uneori preferabil,
sunt
Să ne tratăm, dar la spitale-i nebunie
De gât agață gânditor un stetoscop
Măsoară-ți pulsul, ia-ți tensiunea, pare bine
Mai stai pe-acasă, poate trece stând pe loc
Dacă e doar în mintea ta
Dimineața, într-un colț liniștit al internetului, platforma oftează ca o seră veche. Nu se mai laudă, nu mai strigă — doar foșnește, ca un ghiveci care încearcă să-și amintească ce floare trebuia să
De unde atâta lumină?
De unde atâta căldură?
De unde atâta cenușă?
De unde vin toate
Și unde se duc
Împreună?
De câte pene are nevoia o aripă
Ca să poată duce în întindere zborul?
Și de câte
Aici,
unde cifrele își ascut colții de sticlă,
noi am construit o perfecțiune sterilă.
O colivie geometrică.
Te privesc.
Ești decorat cu metrici și indici de aur,
ai învățat alfabetul mașinilor,
dar
Șuvițe de lumină, prelinse din boltă,
le privesc traversându-mi irisul.
Cu teamă mă prăbușisem din cer,
unde păsări de argint mă țineau cu ciocul.
Ecouri de voci mă încolăcesc
și cred că am străpuns
Dacă ar fi să alcătuiesc o listă a oamenilor care mi-au complicat inutil copilăria, profesorii de istorie ar ocupa un loc foarte sus. Probabil primul loc, deși profesorii de matematică ar formula
Arid, pământul cărării pe care călcam,
Se întindea ca viermele care căuta
Umbra în care să își ascundă
Făptura-i inelară rotundă.
De-a stânga și de-a dreapta, valuri-valuri,
Coaptele lanuri de grâu
La început nu a fost cerul.
Nici pământul.
Nici apele.
La început a fost femeia
cu neștiutul în pântec.
Mergea prin neființă
cu pasul rar,
ca și cum fiecare mișcare
ar fi putut deschide
o
îmi sprijin grija vieţii
în toiagul înţelepciunii
şi-mi pare cã stau
agãţat de cer
asta nu înseamnã
cã am învins gravitaţia
şi nici cã am înţeles ceva
din propria greutate
apoi
cu inima înverzitã
Dormi liniștit, copile, în covată de vise,
Dumnezeu îți veghează somnul și-ți tine stelele aprinse,
Îți voi spune povești despre țara unde macii râd în soare
Și râuri, pline de pește, curg lin
timpul se măsoară în fire de lumină
în pasul andante al unei clepsidre
din chenarul nopții
în săruturi și legăminte
în brațe care se ating distilate de ape adânci
în picturi naive
respirații șoptite
pleoapele s-au lăsat,
lacrima se revarsă în interior,
îmi privesc inima de la stânga la dreapta
și îmi zic
că așa trebuie să fie întocmai și a ta
dar privită de la dreapta la stânga,
plânsul îmi
Uneori, în locurile unde ar trebui să domnească dialogul, se așază o liniște forțată. Nu pentru că oamenii nu ar avea ceva de spus, ci pentru că cineva apasă pe butonul de „off-topic”. Asemenea
Nu-și permitea să ridice tonul la maică-sa dar începuse să se exteriorizeze la club unde ajunsese să țipe și să vorbească ca un birjar cu milițienii pe care-i antrena. Căpitanul care răspundea de ei
Dacă vreți să ucideți o civilizație, nu chemați barbarii la porți.
Nu aprindeți torțele și nu aduceți armate.
Este de ajuns să-i învățați pe oameni să se bată pe umăr de la prima întâlnire.
Cel mai
În orașul în care nimeni nu mai visa, ferestrele se deschideau doar din obișnuință, iar diminețile veneau la serviciu ca niște funcționari obosiți.
Pe bulevardul principal, Dumnezeu era