Între ficțiune și moralitate în ”Povestea servitoarei” scrisă de Margaret Atwood

În ”The handmaid`s tale”, Margaret Atwood își imaginează o societate distopică, în dorința de a atenționa că de la democrație la totalitarism poate fi doar un pas, uneori atât de mic, încât nicio țară nu se poate considera la adăpost de acest risc, de-a lungul istoriei sale. Inspirată de viața politică și socială din America anilor 1980, de Revoluția Islamică din Iranul anilor 1978-1979, ca și de schimbările care au avut loc în Canada și în alte țări după cel de-al Doilea Război Mondial, autoarea imaginează această Republică Gilead, în care trăiesc personajele pe care ni le prezintă. Un simplu ”swich off” cu privire la toate identitățile ”F” din baza de date a unei țări, și femeile sunt ”decuplate” și private de drepturile pe care societatea le oferea, până atunci, acestora, asemeni tuturor indivizilor săi: dreptul de a lucra, de a deține un cont bancar și proprietăți, de a cumpăra produse. Dreptul de a avea o viață personală, o familie. O reîntoarcere la ”Geneza”, când Rahila, neputând avea copii, îi spune lui Iacov: ”Iată roaba mea, Bilha; intră la ea și ea va naște pe genunchii mei și voi avea și eu copii printr-însa”. Offred este o astfel de ”Bilha”- o femeie fertilă al cărei rol este acela de a naște copii pentru soția sterilă a comandantului. Serena Joy și The Commander completează tabloul acestei triade. De altfel, Offred este personajul-povestitor, este cea care ne relatează atât experiența prezentului său, când rolul îi este redus la acela de ”two-legged womb”, dar și amintirile vieții a cărei normalitate îi pare, acum, incredibilă: să îți poți modela viața așa cum dorești, să îți creionezi viitorul și să ai totul la îndemână pentru a ți-l împlini, să-ți stabilești singură prioritățile. June, - așa cum se numea personajul anterior instaurării regimului totalitar, când a primit pseudonimul de Offred, - este despărțită de familia sa și forțată să intre în rândul slujitoarelor care aveau datoria să aducă pe lume copii. Libertatea sexuală și dreptul la avort, ca și poluarea chimică și radiațiile au condus la o natalitate scăzută, tot mai multe femei confruntându-se cu sterilitatea. A urmat instaurarea acestui regim autoritar, a unei societăți distopice condusă de bărbați. O dictatură militară care promite că totul, - oameni și mediu, - vor deveni mai puri. Caracterizat prin opresiune și control social, regimul totalitar își dovedește, curând, fisurile, în măsura în care primii care îi încalcă regulile sunt tocmai cei care l-au instaurat. Pe mine, care am trăit și în totalitarism, această carte m-a pus pe gânduri. Pentru că m-a făcut să realizez, o dată în plus, că deși diferența dintre totalitarism și democrație este enormă, pasul dintre ele poate fi, uneori, foarte mic. Și simt că, pe măsură ce timpul trece, trecutul se estompează, lăsăm în urmă aspecte esențiale ale acestuia deformându-ne, astfel, amintirile. Uităm. Și riscăm, astfel, să repetăm greșeli și experiențe pe care, poate, nu le-am înțeles și din care nu am învățat ceea ce se impunea a fi învățat. Prin gura personajului său, Professor James Darcy Pieixoto, în cuvântarea pe care acesta o are la Symposium on Gileadean Studies, din 25 iunie 2195, când societatea distopică este, deja, așezată pe raftul istoriei iar democrația reinstaurată, autoarea ne atrage atenția că, așa cum toți istoricii știu, trecutul este plin de umbre; din el, răzbat spre noi ecouri pe care, oricât am încerca, ne este greu să le descifrăm, întrucât lumina prezentului dă o altă perspectivă evenimentelor din trecut. Și, subliniază autoarea, datoria noastră nu este aceea de a judeca trecutul, ci de a-l înțelege.