Elisabeta Graur

Anamneză: rochița colorată, sandalele prăfuite, cărăbușii de mai, depărtările. Iubirea. Toate sunt aranjate în rădvanul pe care un prinț, sosit la vremea potrivită, l-a împiedicat să se transforme în

În noaptea păcatelor noastre licuricii umblă cu felinarele stinse. Prea suntem noi luminați deștepți cunoscători ca să mai conteze niște biete pâlpâiri de insecte. Lumina primită

Ia-mă de mână când grijile mă încolăcesc și îmi opresc urcușul ori negurile îmi brăzdează gândurile căutând loc pentru sămânța îndoielii Iartă-mi căderile și adu-ți aminte că și cel pe care l-ai

Am scris aceste rânduri, pornind de la „Confiteor”, cartea lui Jaume Cabré, un scriitor care mi s-a părut atins de geniu, așa cum este și Adriá Ardevol, personajul principal al romanului. De altfel,

Hipnopompie. Sună pompos, dar desemnează momentele în care îți este permis să ai halucinații fără să fii considerat ciudat. Poți vedea și vorbi cu zânele, de exemplu. Ca în timpul acela când ziua

la început iubirea e acidă ca merele crude mâncate pe inima goală – cum spunea bunica trebuie lăsate să se coacă să le mângâie soarele să le bată picăturile de ploaie despre timp este vorba cât e

Cititorule, cândva ţi-am dat de veste că tot ce scriu eu e doar poveste ale cărei cuvinte au rime (chiar dacă nu-mi ies mereu foarte bine). Când am scris era chioară lumina de la veioză de aceea am

În ”The handmaid`s tale”, Margaret Atwood își imaginează o societate distopică, în dorința de a atenționa că de la democrație la totalitarism poate fi doar un pas, uneori atât de mic, încât nicio

Cartea lui Axel Munthe apărută în 1969 la Editura pentru Literatură Universală București, în traducerea Teodorei Sadoveanu, mi-a încântat privirile de când eram foarte, foarte mică. A stat, o

”Păpușica mea-i bolnavă, palidă și foarte slabă,/Nu mănâncă, nu-i e foame, toată ziua doarme, doarme.” Plâns și hohote de râs. Lacrimi și aplauze. Lacrimile erau ale mele iar cei care se distrau erau

Când m-a întrebat cum mă cheamă, pentru a putea scrie dedicațiile pe cărți, pe lângă nume i-am spus și faptul că sunt, profesional vorbind, o colegă de-a sa, de la Timișoara. A privit prin

Sunt zile când mă întorc, pur și simplu. Fără legătură cu vreo madlenă. Și fără legătură cu mirosul de explozibil al imaginilor de război care apar pe toate ecranele (și, deci, nici despre pușca lui

Așa cum mărturisește autorul, cartea este un roman pseudoistoric, de imaginație, în care imposibilul devine, adesea, posibil. Pentru că Theodoros a existat cu adevărat, iar autorul a

”A fost odată un soldat,/Frumos și ne-nfricat,/Dar el era o jucărie:/Soldatul de hârtie…” (B.S. Okudzhava) De ce ”vremuri second-hand”? Iată ce afirmă autoarea: ”Înainte de revoluția din 1917,

vara se înalță zmeie de hârtie și se construiesc castele de o zi valurile spală inimile desenate pe nisip în care iubiri de-o noapte dorm ghemuite cu visele adunate în căușul

anii s-au scurs inconştienţi de tinereţea lor asemeni cailor sălbatici care freamătă pământul sub copite inconştienţi de perfecţiunea trupurilor puternice am fost - pe rând - stânci

Virusul acesta a pus o virgulă între noi și viață. Necesară, spun unii, pentru ca - după ce respirăm adânc, așa cum am învățat în școala primară că se face la virgule, - să ne continuăm viața de

credinţa se născuse într-un vis şi mai purta, de-aceea, somn pe gene lăsase geamul visului deschis ca îngerii s-o vadă şi s-o cheme în raiul lor de dincolo de nori la un şotron imaginat prin

Când am început să recitesc cele două cărți, am vrut să-mi reactualizez în memorie această perioadă din istoria Europei, privită și redată din ambele ”tabere” participante la această Istorie. Și să

Citesc în presa on-line că o nouă formă de artă bântuie străzile Manchesterului: două femei s-au expus, complet dezbrăcate, dar unse cu gem din cap până-n picioare, afirmând că aceasta este o

îți amintești când îți spuneam că pot închide cerul în palme – azi îți scriu despre cer ca și cum aș vrea să mă mai nasc o dată din zboruri credeam atunci că iubirea rezolvă totul și

Luptele de pe scena politicii românești par a fi devenit năucitoare. Au început să atragă în acest malaxor tot ce se află - întâmplător sau nu - în calea lor. Și fiecărui ”combatant” în parte,

Rândurile acestea se doresc a fi un fel de echilibrare a balanței. Cum făceam în copilărie, când săniuța – amețită de atâta zăpadă – uita drumul drept și trăgea într-o parte, astfel că tu erai

Singurele oglinzi în care ne mai privim, de o vreme, sunt vitrinele. Și vedem doar poleiala hainelor. Zâmbetele – dacă există – se pierd undeva, în urmele de ploaie de pe sticla murdară. Iar