O întâlnire râsu’-plânsu’ cu Flu, copilul care mă locuiește

Hipnopompie. Sună pompos, dar desemnează momentele în care îți este permis să ai halucinații fără să fii considerat ciudat. Poți vedea și vorbi cu zânele, de exemplu. Ca în timpul acela când ziua nu a început de-a binelea, e încă noapte dar nu mai poți dormi, când toată metafizica lumii îți umple gândurile, când ai de rezolvat probleme, de parcă totul ar fi doar responsabilitatea ta; strângi ochii, trebuie să dormi, urmează o zi în care nu ai voie să greșești iar, că prea ești vinovată de multe, de la faptul că ai adunat omizile de pe frunzele de trandafiri în loc să le lași timp să se prefacă-n fluturi, până la imensa vinovăție de a nu înțelege parabola fiului risipitor, și asta înseamnă că ești plină de mândrie. Și faptul că te simți responsabilă pentru tot, că ți se pare că fără rotița care ești, nimic nu s-ar urni, tot mândrie înseamnă. Și vinovăția se întinde mai departe, pentru lucruri făcute ori nefăcute, fie că puteai îndrepta ceva și nu ai făcut-o, fie că ai îndreptat ceva și chiar nu era cazul să o faci; și sentimentul de vinovăție tot mândrie înseamnă: adică, eu, tocmai Eu am greșit? Dacă ai învăța să ai răbdare, toate vor primi răspuns și rezolvări pe măsură, ești doar o jucărie în mâinile Lui, dormi fără grijă, nu-L mai deranja pe El cu frâmântările tale atât de mărunte! Și atunci, mă întorc la Flu, copilul care mă locuiește, singurul meu interlocutor răbdător, care mă ascultă fără intenția de a-mi tatona slăbiciunile pe care apoi să le întoarcă împotrivă-mi. Chiar dacă uneori se ascunde, știu unde să-l caut, e loc mult între coastele mele, unde se rostogolesc ape care așteaptă să fie plânse, cum ne rostogoleam pe deal, în copilărie, de sus, de la Cinci Sud, spre Biserica Mironosițelor, din cimitir. Ne certau părinții că ne-am murdărit rochițele de flori și de fân proaspăt cosit și nu înțelegeam unde am greșit și cum ar putea niște flori să murdărească o rochiță! Aici, așadar, e locul unde Flu e mereu prezent chiar dacă, uneori, se joacă de-a v-ați ascunselea: – Vino, ştiu că eşti acolo! Ţi-am auzit paşii. – Era vântul. – Da, vântul: păşiţi la fel. Aha, iată-te! Nu te-ai schimbat. – Nici tu. – Ei, acum sunt om mare. Îţi aminteşti? Mereu îţi doreai să creşti. – Daaaa, ştiu. Şi, cum e? –?! – Să fii mare. – A, da, mare. E, aşa, cum să spun... – Bine, lasă. Uite, vezi piatra aceea? Eu am desenat-o. Acum trec mai uşor de pe un mal pe altul. – În plus, ai colorat totul. Mereu ţi-au plăcut culorile. – Era atât de monoton! Dar, vezi? Nu m-am abătut prea mult de la realitate: e toamnă şi la mine. – Bine, nu mai ţopăi pe pietre. Aşază-te aici. Uite, te-ai udat pe rochiţă. Ce-ai mai făcut? – Păi, în iarnă am însufleţit câţiva oameni de zăpadă, astă-primăvară am prins cărăbuşi apoi le-am dat drumul să zboare, vara trecută m-am împrietenit cu doi fluturi care m-au lăsat să le colorez aripile. Iar acum, în toamna ta, ascult apa. – Apa? – Da. Spune poveşti. Ştii, din locurile prin care umblă. Dar tu? Ai venit să-mi spui poveşti? – Poveştile mele sunt despre tine, le cunoşti, aşadar. Am venit pentru că… Spune-mi, mai visezi zâne? – Dacă le visez?! Păi eu trăiesc aici, printre ele! Uite: una s-a cocoţat în castanul de colo şi ne priveşte nedumerită, alta a plecat să probeze o pereche de aripi (ştii, ale ei i-au rămas cam mici, e mai durdulie), pe una a apucat-o somnul după ce ne-am jucat printre copaci iar acum a adormit sub mesteacăn. Ai uitat că aici, în lumea mea, întâlneşti zâne la tot pasul? Credeam că oamenii mari ştiu totul. Iar tu eşti mare. – Daaaa, mare... Şi totuşi... I dream with fairies...