memoria și puterea

Am scris aceste rânduri, pornind de la „Confiteor”, cartea lui Jaume Cabré, un scriitor care mi s-a părut atins de geniu, așa cum este și Adriá Ardevol, personajul principal al romanului. De altfel, fără a fi o carte autobiografică, am avut mereu – de-a lungul lecturii – sentimentul că Jaume Cabré i-a împrumutat personajului său o mare parte din ceea ce este. Cartea este scrisă sub forma unei confesiuni pe care Adriá Ardevol i-o face Sarei și – implicit – cititorului dar, cred eu, în primul rând lui însuși. Are o serie de referințe culturale și istorice, este o împletire a prezentului cu trecutul, a realității cu ficțiunea. Pe parcursul voluminosului roman, personaje, locuri și întâmplări sunt expuse de maniera în care cititorului îi persistă ideea de palimpsest, atenția fiindu-i solicitată în permanență de-a lungul lecturii, pentru că adesea scrierea inițială răzbate și se întretaie cu noua scriere, noul text se confundă cu cel vechi. În acest amestec de ficțiune și realitate, mi-a făcut plăcere să constat introducerea în poveste a lingvistului român Eugen Coșeriu, idolul lui Adriá Ardevol în materie de lingvistică, precum și a „Mitului eternei reîntoarceri” a lui Eliade. Un personaj mai puțin convențional este vioara, Vial, un Storioni datând din 1764, prima vioară creată de Laurentius Storioni Cremonensis. Specială, așa cum era și lemnul care i-a dat viață. De altfel, în jurul acestei viori pendulează personajele cărții. Atât de specială, vioara întruchipează perfecțiunea. Și totuși, – sau poate tocmai de aceea – prezența ei face ca tot ceea ce este mai urât în oameni: invidia, avariția, meschinăria, lașitatea, minciuna, cruzimea, să se amplifice și să domine. Vioara are o poveste întunecată, legată de trădări și asasinate. După ce ultimii proprietari legitimi au fost deposedați de acest obiect valoros, - fiind vorba de o familie de evrei trimiși la Auschwitz, - vioara este cumpărată de tatăl lui Adriá, Felix Ardevol, de la un nazist fugar. Adriá Ardevol află povestea pătată de sânge a viorii dar continuă să o păstreze, mânat de acea pasiune pentru vechi și valoros, care îl devorase și pe tatăl său. Abia la sfârșit, când simte că această pasiune vinovată pentru lucruri neînsuflețite i-a luat aproape totul, - iubire, prieteni, chiar și trecutul prin pierderea memoriei, - Adriá încearcă să restituie vioara supraviețuitorului familiei care o deținuse, cândva, legal. Eșuează, așa cum se întâmplă și în relația de prietenie cu singurul prieten rămas, care, profitând de faptul că Adriá își pierduse memoria, îi va lua manuscrisul și îl va publica în numele său, pretinzîndu-se, astfel, autorul scrierii. Despre memorie și putere vorbește Jaume Cabré în această carte, și despre felul în care acestea converg spre a face rău. Autorul declară: „Mă interesează felul în care memoria și puterea se reunesc în problema răului. Acestea sunt obsesiile mele, prezente peste tot în ceea ce scriu, la fel ca tema muzicii. Știu că la un moment dat una dintre obsesii va ieși la lumină. Nici nu vă imaginați cât de mulți bani economisesc scriind, în loc să merg la psiholog.” Dacă memoria este un proces cognitiv și se referă – potrivit definițiilor date acesteia – la capacitatea creierului uman de a codifica, stoca și apoi de a-și reaminti informații, înseamnă că memoria folosește trecutul în activitatea prezentă, ba chiar anticipează evenimente din viitor. Așadar, comportamentul nostru este influențat în foarte mare parte de memorie. Ne folosim de amintiri și experiențe trecute pentru a avea un comportament sau altul într-o situație dată sau pe care o anticipăm. Ajutându-ne să folosim trecutul (experiențele trăite) pentru a ne trăi viitorul, memoria este cea care ne conferă puterea de a depăși unele situații sau de a le evita, în măsura în care acestea ne sunt neplăcute. Memoria conferă, așadar, putere. Și nu este vorba doar despre puterea pe care o anumită funcție sau poziție socială ți-o oferă, ori despre puterea herculeană de a ridica greutăți și de a lupta cu factori externi, vătămători. Ci despre puterea interioară a fiecăruia dintre noi, cea pe care individul o deține prin prizma cunoștințelor pe care experiența de viață și, implicit, memoria care a reținut aceste experiențe, i le conferă. Prin această putere, omul răspândește în jurul său binele și răul, deopotrivă. Dar răul este cel care fascinează, în timp ce binele induce o monotonie plictisitoare. Poveștile se termină mereu când pericolul dispare și fericirea pune stăpânire pe locuri și personaje. Nu mai e nimic interesant de spus. Răul, în schimb, exercită asupra cititorului presiunea care îl determină să participe la desfășurarea poveștii. Fascinată de imensa dimensiune pe care o poate avea răul, lumea pare că a uitat să ”încalece pe-o șa” și să își oprească poveștile la ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Considerând, - așa cum face cu orice viciu, - că se poate opri oricând din înaintarea pe terenul răului, omul e tot mai captivat de puterea pe care partea sa întunecată i-o conferă. Și, cu fiecare poveste împinsă în lumea a răului, devine tot mai greu să înțelegem dacă omul stăpânește acest întuneric sau întunericul e cel care a pus stăpânire pe om.