Dinulescu Carmen-Alina

Dormi liniștit, copile, în covată de vise, Dumnezeu îți veghează somnul și-ți tine stelele aprinse, Îți voi spune povești despre țara unde macii râd în soare Și râuri, pline de pește, curg lin

Sub merii-n floare ne privim tăcuți, Iubirea e un cântec și vrei să îl asculți, Vântul, ca un pictor de sentimente Ne scrie dorul pe albastre pergamente. Copacii sunt lumini căzute-n

Primăvara pomii sunt în plină mirare, mângâiați de razele căzute din soare. Emoțiile noastre se împletesc cu cerul albastru care zâmbește calm și, uneori, chiar râde. Gândurile se strecoară ușor

S-a separat lumea în două Şi curge cerul peste noi, Unii ar spune, doar, că plouă, Alții că suntem reci și goi. Este atâta nepăsare Și plânge țara în noroi, Tăcerea umbrelor ne doare, Noi

Ai dispărut în mâlul uitării Și s-a spart în cioburi griul cerului, Cuvintele rostite și nerostite Au devenit ziduri negre între noi, Cred că ar trebui să îngrop iubirea într-o carte Înainte să mă

Mugurii s-au cocoțat pe ramuri într-un acces de primăvară, Copacii sunt albi, parcă au fost pictați de un pictor renascentist, Cerul își sprijină albastrul de umerii lumii, În aer plutește o

Luna se scurge blând pe pielea ta Ca o rugăciune de argint pe un altar viu, Noaptea își apleacă fruntea peste noi Cu lumina stelelor tremurândă. Te privesc și universul își pierde echilibrul, Iar

Zboară fluturi de zăpadă cu aripi reci, La geamul meu luminează trei gutui galbene, Privesc... Luna s-a înzăpezit pe vârful muntelui alb, Nu te urăsc, De ce să te urăsc? O să mă trezesc în

Ține-mă strâns în brațe Și ține cerul aproape, Să ne-nvelim cu norii, Până se-arată zorii. Priveam zâmbetul tău, Lăsându-mă vrăjită de el, Ningea în dimineața de iarnă, În care te

E-o iarnă imposibil de uitat, Prin vene îmi curge primăvara, E-o liniște albă și ger uscat, Tu vii și-mi cânți la ușă cu chitara. În ochii tăi se oglindește cerul Și eu mă pierd în tot

Trenul care mă poartă către tine, Are culoarea zilei care vine, El merge iute către infinit, De-atâta drum, mi-e gândul obosit. Tu mă aștepți să mă întorc acasă? Ai pus lalele-n vaza

Dragostea noastră a rămas Ca o casă fără ferestre, Plină de lacrimi reci, De promisiuni atârnate în aer Ca praful într-o rază de soare. Mi-e dor de tine, Nu așa cum ți-e dor de cineva

Iar trece trenul, pe la noi prin gară Și fluieră, răpus de câte-un dor, Se-aprind lumini, e vară și e seară, Iar eu te-aștept, mereu, la semafor. Din când în când, se uită câte-o

Primăvara aceasta e doar o cortină care te ascunde, În irisurile tale albastre sunt adieri de pe vârfuri de munte, Orașul nostru e trist, zidurile sunt îndoite și decolorate, Oamenii privesc

În depărtări, mai zboară câte-un nor Și eu te văd, iubite, la fereastră, Afară-i un înfloritor decor, Cândva, aceasta era lumea noastră. Dar s-a sfârșit demult iubirea care, Ni-l aducea

Casele de turtă dulce își înalță coșurile către cer printre ele, un înger cântă la nai un înger de ciocolată o albină din caramel pe o floare din zahăr. Ce e cu atâta dulce! Copiii mor

Mi-e teamă că o să te uit Și liliacul nu va mai înflori, Nici florile de măr Nu vor mai râde deasupra porții, Dumnezeu cel atotputernic, Va dispărea în neant, Nu o să mai pot iubi cu

Când m-am născut eu, Cerul se lupta cu Pământul, Îngerii zburau prin cercuri de foc, Eu pluteam pe ape... Lasă fluturii să zboare, că sunt efemeri Și, dacă vrei să-ți povestesc, Vino, mai

Luna blândă se rostogolește încet în lacul plin de nuferi, Pasul lasă urme în nisipul umed, Vara trece odată cu vântul prin clepsidra aprinsă, Care luminează ca o lampă viața mea plină de

Când norii se ciocnesc Visele se transformă în păsări Care zboară Iau în mână un fulger Și îl arunc înspre tine Te ferești și nu te atinge Îl prinde un pescăruș în cioc Și îl duce

Timpul albastru se scurge încet dintr-o clepsidră afurisită, Pe cerul bleu zboară o pasăre cu o aripă rănită, Norii albi se plimbă și uneori se îmbrățișează prea tare, În mintea mea sunt doar

Albă ca Zăpada, nopțile fără stele Îți plac cel mai mult Atunci te simți liberă Nu te mai atinge niciun suflet străin Trupul tău, un labirint de iluzii Pe buze, cuvinte nespuse Mângâiată

Când încercam să scutur florile de măr O voce răgușită mă striga de departe Fugeam mâncând pământul pe Calea Lactee Strângându-mi în mână destinul decorat cu vocale Sentimentele mele pluteau

Numele meu este lumină Vin din alte anotimpuri Unde există brazi care poartă pe ramuri îngeri Cerul e violet și cade zăpada De parcă ar fi confetti Pământul e amorțit Plin de pânze de