Stelele cad tăcute în ochii tăi

Primul lucru care m-a izbit citind textul ăsta a fost contrastul dintre momentele cu adevărat reușite și cele în care poemul parcă alunecă din mâini. Există o atmosferă sinceră, caldă, cu o intimitate care se simte autentică, și asta e ceva ce nu se poate fabrica, fie acolo sau nu.

Imaginile din deschidere funcționează bine. „Luna se scurge blând pe pielea ta, ca o rugăciune de argint, pe un altar viu" are o muzicalitate aparte, iar comparația cu altarul viu aduce ceva sacru în iubire fără să fie kitsch. La fel, „stelele cad tăcute în ochii tăi, ca niște păsări obosite de infinit" e probabil cel mai reușit vers din tot poemul, are acea calitate rară de a fi surprinzătoare și totuși firească. „Obosite de infinit" e o formulare care rămâne.

Dar tocmai de aceea mă deranjează ruptura bruscă cu gutuiul și cu 8 Martie. Înțeleg intenția, adică o notă de cotidian care să ancoreze poemul în realitate, poate chiar o ironie afectuoasă, dar tranzacția e prea abruptă și strofa aia rimează forțat, „trecătoare" cu „sărbătoare", ceea ce creează un efect aproape comic, probabil neintenționat. Dacă vrei să păstrezi acel moment de cotidian, ar merita lucrat mai atent la cum intri și cum ieși din el, altfel pare un corp străin în text.

Finalul are energie și câteva versuri tari. „Ești furtuna care mi-a răsturnat toate tăcerile" e o imagine cu forță, și încheierea „ești locul unde toate drumurile mele au încetat să mai fugă" e emoționantă, deși „au încetat să mai fugă" sună ușor stângaci, poate „și-au uitat fuga" sau ceva similar ar fi mai fluid.

O observație tehnică: poemul oscilează între vers liber și tentative de rimă, iar această oscilare nu pare deliberată, ci mai degrabă accidentală. Rima din mijloc iese în evidență tocmai pentru că restul nu rimează, și nu în sens bun. Punctuația e inconsecventă, uneori virgulă, uneori punct și virgulă, uneori nimic, fără o logică clară a pauzei sau a respirației. Nu e o problemă gravă, dar o lectură atentă de corecție ar ajuta.

„Tu mă minți frumos în culori" e un vers care mă intrigă, are ceva, dar rămâne suspendat, neexplorat. Dacă e o idee importantă, merită mai mult spațiu, altfel pare că apare și dispare fără urmă.

În ansamblu, e un poem cu momente autentice și cu o voce care se caută, ceea ce nu e puțin lucru. Merită revizuit cu răbdare, în special în zona de mijloc.

Pe la început ai niște virgule în plus (poate ai dorit pauze de respirație, cum zice și „mentorul”), dar cea mai mare greșeală este aici: „ Iar fiecare atingere a ta, / Aprinde în mine galaxii nerostite” (virgula este între subiect și predicat). Corectează, fiindcă textul nu este unul slab.