Poezie
Închisoarea
neosimbolism
1 min lectură·
Mediu
O sârmă ghimpată împrejmuiește spațiul în care locuiesc, e o linie fermă între neobișnuit și firesc, sunt singură în vasta închisoare și doar soarele uneori surâde amintindu-mi că Universul este prea mare.
Realitatea e un concept nedefinit, legat cu sfoară de un ceas mecanic, unde timpul este un bufon timid și incomod, lângă un circar grimasant, mincinos și afon. Realitatea mea e esopică, bântuită de fantome în miez de vară.
Degeaba încerc să evadez, e criză, toți murmură un crez, iarba nu mai e verde, liliacul nu mai înflorește pe drumuri de câmpie, teama ne biciuiește agresivă, suntem plini de fobii, pământul ne explodează zgomotos sub tălpi în fiecare zi.
Florile de mușețel înfloresc îngrozite, la sfârșit de poveste, confirmând că merităm tot ce trăim, că suntem creatorii vieților noastre anoste și pline de regrete.
025
0
Pesonificările sunt deosebit de frumoase!
Soarele surâde, timpul este un bufon, florile de mușețel sunt îngrozite și multe altele...
Avem și sugestia inversă:
Iarba nu este verde, liliacul nu mai înflorește pe câmpii, ceea ce mă duce cu gândul la filmul ,,Greu de ucis" cu Bruce Willis care mahmur fiind spunea că cerul este albastru, apa este udă și iarba este verde, cam așa ceva numai că invers sau nici eu nu mai știu deoarece filmul l-am văzut într-o antichtate modernă...
Singura obiecție este că uneversul este doar infinit, cred eu, dar asta nu strică cu nimic această frumoasă poezie.
Mi-a plăcut închisoarea ta, felicitări!