Secunde reci

dumneavoastră folosiţi prea multe verbe în construcţia versurilor, pe aceeaşi schemă a propoziţiei didactice, care începe cu subiectul, se continuă cu verbul şi tot aşa. Mai mult de atât, puteţi să eliminaţi verbele descriptive:

Luna (era) un bulgăre de aur care respira spaimă
poate deveni

bulgărele de aur al lunii respira spaimă

un alt vers descriptiv şi stângaci: Aprindeam veioza (care făcea) umbre pe tavan
poate deveni

veioza aprinsă, umbre pe tavan

încercaţi, din acest punct de vedere, să-l citiţi pe marele maestru al juxtapunerilor poetice, Octavio Paz, apoi să treceţi un pic şi prin poeţii suprarealişti precum Rene Char, Celan, sau prin cei ermetici, precum Ungaretti, ca sa analizati concentrarea versului.

Se simte aici fie lipsa exerciţiului, fie lipsa lecturii. O mână începătoare. Nu neapărat lipsită de talent, dar stângace de ambele mâini = auntenticitatea şi tehnica.

Nici un poem, scris de oricine!, nu poate iesi la lumină cu sintagme precum "voce răguşită (mai ales dacă e şi strigată "de departe"), lagăr de exterminare, flori de măr/ calea lactee/ ciob de pahar. mă modelam din lut/ linia de sosire/ bulgăre de aur ori tautologicul "te strângeam de mână cu putere".

Finalul, mai clar - corelaţia depărtată dintre versuri, cauzalitatea lor, dublat de coerenţa întregului text mă fac să cred că există talent. Doar că acel talent trebuie muncit (lectură plus exerciţiu).

Mai citim.

Şi am uitat de veioza care făcea umbre pe tavan. Evident, în poezie orice face ce vrem noi să facă. Până şi-n fizica strânsă cu patentul se poate face. Totuşi, există şi o logică a metaforei, Totuşi, o veioză care face umbre pe tavan?! Cred c-am rămas în urmă cu mânuitul veiozei..

Mulțumesc frumos!

Mulțumesc frumos!