Atelier Literar

Nu știu să mor Pentru că mama m-a prins de mână la naștere Și nu mi-a mai dat drumul Nu știu să pierd Pentru că fiecare zi este un câștig Cu tot ce se naște din neant Din aburul acesta palid și

Între două cuvinte atât de mici încât par neînsemnate, se deschide uneori întreg cerul unui om. „Mulțumesc” — gest fără greutate, și totuși, ancoră în lumină pentru tăcuta trudă a iubirii. Îl

există spațiul în care ne întâlnim acel punct din care pornește fiecare încotro poate acolo de unde întoarcerea învață să ia de la capăt atingerea ne regăsim când gândul ne strigă în acel răgaz în

pentru mine poezia nu e nici frumusețe nici încântare e posedare e un fel de a încifra tot ce sunt cu rele cu bune cu foc și cu vânt poezia nu e neapărat legământ e o stare de agregare

Culorile lumii îmi clocotesc prin vine cu atâta fervoare și dor de cunoaștere, încât cea mai infimă celulă din uzina corpului își născocește perfecțiunea pentru a-mi găsi răspuns la vătămătoarea

Ați mirosit vreodată fulgii de zăpadă? Sunt printre cele mai frumoase flori. Se aseamănă cu penele căzute din aripile îngerilor când reușesc să ne cuprindă din când în când în goana noastră

Tu ești cea mai dulce bucată de carne Pe care nu îmi doresc să o mănânc, Pentru că îmi place să o simt, Să o miros și să o strâng Între degete ca pe o floare. Tu ești visul meu cel mai frumos Pe

Lumina nopții, Ce este diferită de lumina zilei, Este altceva pentru că ea reflectă Lumina care nu îi aparține. Lumina nopții ei, Ca lumină a zilei, crește În carnea întunericului Unde se

Pe marginea de fier, în noaptea ce coboară, Piazzale Michelangelo ne-ascunde în tăcere, Se-aude-o chitară, ca-n pian, o doină rară, Iar bronzul statuii veghează a noastră vrere. ​Te țin strâns în

fix lângã panoul cu nu cãlcaţi inutil pe ape oricum interdicţiile sunt doar începutul cine vrea sã nimereascã prãpastia dintr-o singurã încercare este ori lipsit de imaginaţie ori nu a

Doamne, cine a sădit în mintea și inima mea ideea de a lupta cu acest Goliat, căruia Tu nu-i cunoști forța. Invârt praștia cuvintelor să-l

Văpaie-n livadă, pom de rândunele. În dos, s-au copt fructele mele. Mă cațăr pe brânci, iscodesc: Gutuie. Lucește superfructul noduros, adevăratul rod din rai frumos. Zbor peste Europă, Gutuie-n

viața ca o casetă derulată cu creionul încerc să ajung la blues-ul în care tu te prefaci mirată că te-am invitat la dans viața ca o moartă întinsă în mijlocul camerei sunt un tip ordonat îi tai

Dacă ar avea toate steagurile o culoare Aș vrea să fie albe Albul copilăriei mele Alb ca cearșaful Întins de mama pe pat În prima noapte a vacanței de vară Alb ca perdeaua Din camera mare Sub

„Nu știi, mamă, vreun descântec, Ca să mă prefac în cântec? Viața să-mi fie ușoară, Ca o zi de primăvară; Viața să-mi fie frumoasă, Ca o zi bună de coasă; Să nu știu ce-nseamnă dor, Să nu știu

tăcerea plânge tu amesteci cafeaua cu lacrimile care nu mai spun nimic degetele se desprind doar să mai ridice toarta ceștii de pe care s-a prelins o picătură de lichid prea dulce mă privești

Când facem primii pași în acest joc al umbrelor, totul e un fior dincolo de râu. Pașii sunt mici. Ochii ni se deschid mari, ca o lupă de argint, să caute taina mâinilor care ne veghează — acele

culoarea nu își găsi refugiu în ochii tăi ne consumă lent eu o mângâi discret de parcă prin rezonanță s-ar găsi ieșirea sclipitoare din lume. picătură cu picătură infinitul se scurge printre