Canibalii de rând.

Din textul acesta mic pare să curgă mult sânge, încă, pe masa de disecţie. Cuvintele, parcă, pornesc dintr-o ofrandă (a unei inimi fragile, vulnerabile, deja pierdută într-un fel de inocenţă, continuată în puţinul câtorva secunde de după moarte). Doare indiferenţa acelui “nimeni”, gol de conţinut (lipsit cu bună ştiinţă de gesturi dramatice … sau aşa văd eu acum). Îmi place şi mie să mănânc folosind degetele (fără tacâmuri, pentru acea intimitate) şi sesizez nuanţa de “animalic”, asociată inimii. Rece, la palpare, această bucată de carne crescută în exces (să poată cuprinde ceilalţi oameni în ea), ce parcă măsoară cerul (fără intermediere morală) şi plânge. Şi da, e adevărat, când creşti oameni în tine şi la un moment dat te dezamăgesc şi alegi să-i scoţi afară nu poţi face asta fără să renunţi şi la o parte din tine, care se rupe într-un atunci. Mi-a plăcut poemul acesta. La bună citire.