Paltonul verde

Îmi amintesc paltonul verde al bunicii… Nu era un palton scump: țesătura era ieftină, dar pentru bunica mea asta nu însemna că era un lucru lipsit de valoare. Muncise mult ca să și-l cumpere. Poate tocmai de aceea îl purta cu o grijă pe care eu, copil fiind, nu o înțelegeam. Era verde… Culoarea îl făcea să pară altfel decât era, iar gulerul de nurcă îi dădea un aer nobil, un aer pe care țesătura nu l-ar fi putut avea singură. Pentru mine, paltonul acela era frumos, căci mă vedeam și eu de viță nobilă când mă îmbrăcam cu el pe furiș. Era în dulapul cu haine curate. Dulapul acela avea mereu un aer de nou. Mi se părea că acolo bunica ținea toate comorile și secretele. Hainele erau păstrate cu grijă și, pentru mine, dulapul avea ceva aparte, ca și cum în spatele ușilor lui se afla o lume numai a noastră. Tot în acel dulap mă cuibăream când eram supărată și plângeam. Avea cheie, iar fratele meu mă încuia acolo, ori de câte ori avea ocazia ( la fel cum îmi lua și scara de la pod – alt loc feeric pentru mine, ca să nu mai cobor de acolo). Atunci nu aveam cuvintele pe buze cu care să înțeleg lucrurile așa cum le înțeleg astăzi. Știam doar că ușa se închidea și că rămâneam singură în întuneric. Aveam să privesc altfel unele dintre aceste lucruri mult mai târziu, pe la patruzeci de ani, cand toate din cercul închis au prins sens și s-au legat și dezlegat spre conștientizarea mea și a vieții mele… Atunci, însă, întunericul era doar locul în care mă ascundeam când mă durea ceva. Acum reiterând, a mea constelație vine din întuneric, pentru că, înainte să văd lumina, fusesem deja, pentru o vreme, aproape de întuneric, dar asta aveam să aflu mult mai târziu. Îmi amintesc mai ales cum arăta bunica în paltonul verde… Nu era fericită, dar avea un chip liniștit, ochi care acceptaseră întreaga viață: de la naștere și viața modestă, la război, foamete, supraviețuire, o căsătorie forțată, un copil pierdut după naștere, altul crescut cu greu, o căsnicie zbuciumată, o singurătate de la 30 de ani până la moarte, o boală cruntă și… paltonul verde… Nu știu dacă atunci mă gândeam că este elegantă sau dacă pur și simplu îmi plăcea să o văd așa. Căci, atunci când ești copil nu ai nevoie de multe explicații, cel puțin generația mea așa a fost, doar le privești și le păstrezi. Eu l-am păstrat: nu paltonul, imaginea lui. Când nu era nimeni acasă, îl scoteam din dulap ca pe o relicvă și mă îmbrăcam cu el, mă chiteam ca și cum pe pământ nu exista decât paltonul verde și eu. Îmi plăcea verdele acela, și îmi plăcea blana vie, moale, cu firele unice, despărțite milimetric. Defilam prin casă ca în filmele din anii '30-'50, cu pași pe care îi inventam eu și cu o importanță pe care doar un copil o poate da unei haine. Oglinda era doar pe jumătate și trebuia să mă urc pe un scăunel ca să mă văd. Mă uitam la mine și, pentru câteva clipe, mă simțeam de viță nobilă, parcă eram la o școală de maniere. Nu știam pe atunci exact ce însemna asta, dar îmi plăcea la nebunie. După întreaga acțiune, îl puneam la loc, în dulap, și reveneam la lumea mea, cea de pe Mihai Eminescu, Nr. 49 și Nr. 47, adresa paltonului. Sunt amintiri care se estompează cu timpul… Nu și cele care ne-au atins într-un loc pe care nici nu știam că îl avem. Pe unele le uiți până când cineva îți povestește despre ele, pe altele nu le uiți niciodată. Eu am câteva care au rămas atât de bine în mine, încât și astăzi le pot vedea aproape ca atunci. Paltonul verde este una dintre ele. Poate pentru că în copilărie nu știm încă să înțelegem oamenii, dar știm să-i privim. Și poate că, înainte să înțeleg cine era bunica, am înțeles că paltonul acela însemna ceva pentru ea: un lucru muncit, un lucru dorit, un lucru doar al ei. Bunica era, pentru mine, mai degrabă o prezență. Parcă nu era cu totul reală. Trăia în alte lumi… Seara, la lampă, ne povestea despre război și despre acele vremuri. Eu ascultam și nu înțelegeam tot, dar ascultam cu mare atenție. Astăzi știu că pentru ea nu erau povești, fuseseră viața ei. Totuși, memoria mea despre bunica nu este făcută numai din lucrurile grele. Îmi amintesc că mă învăța să împletesc, mă lăsa să fur din plăcintele crude aluat, îmi împletea părul în două gâțe cu mâinile ei muncite care se prindeau în părul meu, dar tăceam, că mă împletea ea, mergeam împreună să vindem flori, iar după ce le vindeam îmi cumpăra mult doritele rulouri cu cremă de vanilie. Sunt fragmente din anii în care eram foarte mică, altele de după șapte ani, nu le pot așeza întotdeauna într-o ordine perfectă. Dar poate nici nu trebuie, căci amintirile nu vin în ordine cronologică, vin așa cum au rămas în noi – după trăire. Casa bunicii era tipică pentru vremurile construcției ei, prin anii '50: tindă, cămară, căsuță, casa mare și verandă. Veranda era inima casei, chiar dacă de la ea pornea casa. Era foarte luminoasă, cu multe gemulețe mici, care erau în sarcina mea să le lustruiesc primăvara, vara și de hram. Mă regăseam acolo: pictam, citeam mai târziu sau pur și simplu stăteam întinsă jos și mă uitam la înălțimea casei visând la înălțimea mea. Și uite așa, fără să-mi dau seama aveam deja două lumi: întunericul dulapului și lumina verandei. Iar paltonul verde putea să mă ducă dintr-una în cealaltă. Când a aflat de boala ei, bunica mi-a făcut cadou cerceii ei de aur în formă de spic de grâu. Îi am și acum și îi mai port din când în când ( chiar și acum când scriu aceste rânduri). Nu i-am purtat mulți ani, peste 15 cred, iar recent într-o zi m-au chemat și s-au așezat ca niciodată în existența mea de acum. Paltonul a dispărut, cerceii au rămas. Mai mult, a rămas ceea ce am legat de ei… Despre începutul meu am aflat mai târziu. Nu-mi amintesc, evident, ziua în care am venit pe lume, dar am crescut cu povestea ei. Mama avusese o sarcină grea, o sarcină cu probleme, cu teamă, cu stat la pat și apoi cu spital, până într-o zi în care eu nu m-am mai mișcat în burta ei. Medicii puteau să mă miște ca pe o minge, dintr-o parte în alta. Acum îmi vine în minte o minge antistres, dar atunci, de fapt, eram mingea cu foarte mult stres, atât pentru mama, cât și pentru echipa medicală. Nu știu cum a fost pentru mama mea atunci. Multă vreme am știut doar ce mi se povestise, apoi am devenit mamă. Și, la nașterea primului meu copil, am cunoscut și eu frica aceea, căci am trecut prin momente care atârnau fie de un fir de viață, fie de un fir de moarte. Abia atunci am înțeles ceva ce nu putea fi explicat unui copil: există o frică pe care nu o înveți, o recunoști, se activează în măduva existenței tale. Și, în clipa în care am recunoscut-o, am înțeles-o pe mama pentru prima dată altfel… Nu ca fiică, ca mamă, ca femeie. Eu m-am născut pe 17 iunie, aproape de șapte luni, pe semnătură. Fie muream amândouă, fie supraviețuia una dintre noi. M-au intubat, apoi mi s-a dat o lună - o lună de garanție, cum obișnuiesc eu să-i spun. Atât. Nu știu ce înseamnă pentru un medic să spună despre un copil că mai are poate o lună. Pentru copil, nu înseamnă nimic: copilul nu știe, copilul nu se teme, copilul doar începe. Eu am început. Multă vreme am crezut că povestea mea începe cu ziua în care m-am născut. Poate pentru că acolo începe, în mod firesc, orice poveste despre un om. Dar, privind înapoi, îmi dau seama că eu începusem să exist într-o poveste mult mai veche decât mine, o poveste pe care nu o alesesem și despre care, atunci când eram copil, nu știam nimic. O luasem deja de la lucrurile pe care le-am primit înainte să pot alege, de la oameni, de la felul lor de a iubi, de la felul lor de a se teme, de la lucrurile pe care le-au spus și de la cele pe care nu le-au spus niciodată, de la ceea ce am văzut, de la ceea ce am învățat fără să-mi predea nimeni. Spun asta pentru că uneori nu moștenim obiectele, moștenim felul în care oamenii le privesc, moștenim frici, moștenim tăceri, moștenim feluri de a iubi și, uneori, ajungem să ducem mai departe lucruri despre care nici măcar nu știm că nu ne aparțin. Cu siguranță unele dintre ele sunt bune, altele sunt grele, dar poate abia atunci când devenim suficient de mari începem să le deosebim, să le simțim, să le înțelegem, nu doar să le primim. Ultima urmă a paltonului verde am aruncat-o după ce a murit mama. Nu știu dacă, în acel moment, m-am gândit la toate astea. Nu, nu m-am gândit… Cred că am avut chiar un moment de ezitare, căci ducea pe umerii lui două generații și eu, a treia, care veneram acel verde, acel palton, acele amintiri grele… Deci, nu m-am gândit, doar am simțit un fior pe spate sau, mai degrabă, pe toate cărările minții și ale conștiinței. Poate că era doar un lucru vechi, poate că trebuia pur și simplu să plece. Dar faptul că în el încăpeau trei femei: bunica, mama, eu - trei vieți care se atingeau fără să se poată explica una pe cealaltă - era prea mult. Căci, între noi, circulaseră lucruri pe care nimeni nu le alesese: unele bune, unele grele, unele despre care aveam să aflu mult mai târziu că pot deveni grele sau eliberatoare. Nu știam ce urma să opresc, nu știam nici măcar dacă opream ceva, știam doar că nu mai puteam păstra totul. Așa că paltonul a plecat, iar urma lui verde nu mai există, doar imaginea lui există: blana, verdele, dulapul, întunericul, veranda, lumina, cerceii, bunica, mama, eu, trei femei, trei vieți și un palton care, pentru o vreme, le-a ținut pe toate trei pe umeri. Paltonul verde dispăruse, iar eu rămăsesem.