Ioan Silvan

Ce-ai creat, Doamne,și cu ce putere? Ce ordine ai pus în lucruri și cum ai transformat-o din Tine-n infinit? Cu ce ai gândit în loc de creier, iar de zidit... cu ce-ai zidit, căci brațe

Când n-o să mai fim cu oasele pline de răni vântul va bate din direcția aceea va purta alți oameni alte iluzii când n-o să mai fim noi alții vor râde așa ne imaginăm trecerea ca pe o ființă

Mă gândeam că ești foarte la zi cu moartea, că știi totul când te va lua, unde-ți va agăța sfârcul sânilor și care Infinit te-o regreta. Credeam că tu îți ții în brațe noaptea, că-n fața ta își

Privirea este dreptul fiecărui trup la frumuseți! Bătaia inimii, un fel de-mpins spre moarte, iar gândul obsesiv, un viciu al simțirii. La ce vedere a sensului te înfiori și taci răpus de răsuflări

Mă-ntorc la tine, Doamne, de câte ori îmi termin treburile prin lume, Te recunosc după nimic și după nume, că Tu ești singura structură care din infinitul meu nemărginit apare atuncea când o

Top izmană căciulă spațiu gol între litere fără punct fără virgule casă de piatră spatele casei șliț uitat descheiat pe trotuar car mortuar ou cămașă gălușcă femeie puncte de suspensie pensie

Muuu! muuu! muuu! ham! ham! ham! o pădure tace și ascultă, un copac se-ndoaie apăsat de nori, plânge către stele un lătrat de câine muge altădată, transformat în mâine, astăziul din noi. Bezna urcă

În lanțuri strangulată, iubirea noastră moare; ca în cămăși de forță îmi ține de urât, ea se topește-n apă, se poate stinge-n soare, cu nasturii uitării închiși până la gât. E pleoapa vinovată, din

Cum să mă ridic deasupra bărcii de salvare pe care diavolii o împing spre mine, să mânc friptura timpului cu sare, prăjită-n focul lumii submarine, flacăra unui rug se aprinde-n tine de câte ori

În sânge dragostea rămâne virgină oricât ar iubi, se ascunde în buruienile inimii și-n nervi, globulele albe o urăsc de moarte, iar cele roșii îi duc praporul încă de când e mică. Uneori iese pe

La mine-n ființă moartea fierbe haine – bipoem În vreme ce moartea era un capriciu al copilăriei, viața nu avea mașina ei de spălat rufe. Cearșafurile grele din pânză de cânepă și cămășile și le

La formarea acestor artere și inimi diluate cu flăcări îmi modelez vasele sanguine în formele nisipului umed, sângele folosește formulele alternative ale globulelor mici de statură în falii

Ai crede că te poți înșela privind Cerul de aproape: vezi îngeri degenerați, zeițe scăzute în înălțime. Între furnici și zei, media de înălțime e din ce în ce mai mică, se pare că ouăle îngerilor

Am izbucnit în plâns când a apus Cerul, Soarele îl dăduse afară din spitalele cu ultraviolete ‒ îl contaminase cu bube și lacrimi ‒ acum locuia cu chirie la mine în suflet. Îi dădusem camera

N-am să imit moartea, nici gând, sicriele de uz casnic se dau la talciocul din colțul cordului, auricule și ventricule de vânzare, scrie pe geamul unei case pline cu sânge: când se inundă

Am înțeles că nu ne știm iubi, ne sărutăm cu dragostea în dinți, sudoarea de pe buze are zimți în timp ce moartea învață a vorbi. Ne îmbrățișăm cum s-ar iubi copacii, dar speciile diferite dintre

Cred că ar trebui să încerc noaptea asta (Luna măruntă ar putea să coboare un metru) să mușc din norii uciși în lava sudalmelor, forjând la mici dimensiuni sorii de fier. Dacă mi-aș pregăti cina

Fața mi se întoarce uneori pe partea cealaltă a ființei, când în interiorul meu plouă cu neuroni și sinapse bolnave. Un encefal mic, cât palma unui păianjen, țese punți pe marginea gropilor din

E noapte și e frig în Paradis, luceferii se duc încet la școală bând întuneric dintr-un vast închis, de parcă Cerul transformat în smoală s-a învinețit ca umbra pe Pământ. Cu mersul lor, un fel de