Un cui în inimă

După ce află de la ceferistul-broscuță că vecinul său Ioanco este strigoi, Helena nu-și mai găsi liniștea. Gânduri stranii îi ocupau întreaga rațiune, nimic nu se producea în mintea ei fără să fie în legătură cu această descoperire. De ceferist se despărțise în tren, înainte ca Ioanco să se trezească din somn și, de atunci, nu-l mai văzuse. Era sigură că bătrânelul în costum albastru de postav, atotștiutor, cu însemnul căilor ferate pe petlițe, nu vorbise prostii și că o supraveghease în palatele lui Cuttyt. Altfel nu ar fi avut de unde ști cu exactitate cum se desfășuraseră lucrurile acolo, ce discutase ea cu presupusa verișoară a lui Viltor și, mai ales, detaliile despre rozalica de prune vrăjită și efectele acesteia asupra memoriei ei. Cel mai puternic argument în favoarea convingerii că ceferistul-broscuță nu fusese un impostor, rezulta din descoperirea pe care tocmai o făcuse cu ajutorul lui, și anume, aceea că Ioanco era strigoi. Iar dacă Ioanco era strigoi, lucrurile se complicau foarte mult pentru ea și viitorul ei. Nemaiavând cu cine discuta despre Trahan și vrăjitorul Cuttyt și, mai ales, pentru că până în gara din Ciucea trenul nu mai avea de parcurs decât cincisprezece kilometri, îl trezi pe bătrân. ‒ Scoală-te, Ioancoule! îi ceru cu dispreț în glas și-l trase de umăr. Nu mai dormi ca un bolovan, că te-ai ținut tare pe la vrăjitor. Bătrânul bolborosi ceva, mai stătu cu ochii închiși câteva secunde apoi se dezmetici. ‒ Ce? Am ajuns? ‒ Aproape! zise Helena, dând de înțeles că nu pentru asta îl trezise. ‒ Auzi, Helena? Dă-mi te rog un măr, dacă mai ai prin sacoșă vreunul, că tare mi-e amară gura după somnul ăsta! ‒ Când s-or coace! îi răspunse Helena cu răutate. Dacă vrei mere, du-te și cumpără-ți! Bătrânul o privi câteva clipe în ochi, încercând să afle din privirile ei unde greșise și cu ce anume se dăduse în vileag în timpul somnului, încât provocase schimbarea de atitudine, atât de radicală, în comportamentul Helenei. ‒ Care-i baiul, Helena, de te porți așa? o întrebă după ce aerul pe care îl respirase îi mai alungase cocleala din gură. Când m-am pus să dorm, nu părea că ai avea ceva de comentat la excursia asta. ‒ Excursie, hai?... făcu Helena. M-ai dus la vrăjitor ca să mă convingă să-mi trimit copilul la moarte, hai?... Te-ai găsit să faci pe generosul cu o familie necăjită în casa căreia ai intra când ai vrut?... Am aflat eu cine ești tu, Ioanco, și dracu’ de călugăriță cu cruce ortodoxă la gât și vară-mea Domnița, care trăiește de zece ani la Mogoșoaia și care n-a pus niciodată piciorul în palatele vrăjitorului Cuttyt. Să știi că n-am să-l trimit pe Trahan acolo, că nu pentru asta m-am chinuit să-l cresc și am plâns atâtea nopți cu capul pe pernele lui. Tu pe mine te-ai găsit să mă chinui, nenorocitule? Ai uitat ce sacrificii am făcut eu pentru tine și cum mi-am bătut joc de propriul meu bărbat ca să te fac pe tine fericit. Cinci ani de infidelitate și un copil strigoi, asta mi-au adus vrăjile tale. Nu-i nimic, vrăjitor criminal ce ești, de furia mea nu o să te scape nici tatăl tatălui lui Cuttyt. Își smuci sacoșa de pe polița de bagaje și o luă la fugă prin tren. ‒ Nu vreau să te mai văd, corcitură ce ești!... mai urlă și se pierdu printre călători. La Ciucea, Ioanco nu avu curajul să se dea jos din tren. Gara era bântuită. Doi dulăi alergau încet, umăr la umăr, pe peronul de la linia cinci. Din când în când, se opreau și priveau spre geamurile aburite ale vagoanelor. O pisică se cocoțase și stătea în fund pe acoperișul unui vagon de marfă, abandonat în stație. Pe cealaltă parte a trenului, alte două pisici cercetau fiecare compartiment din vitrina mare a biroului impiegatului de mișcare. Helena se dădu jos din tren și se îndreptă prudentă spre Fordul pe care îl lăsase parcat într-un colț al autogării. Căută cheile și le găsi în buzunarul drept al jachetei, închis cu fermoar. Deschise portiera și se așeză la volan. Din tren nu coborâseră mai mult de douăzeci de persoane. Totuși, una dintre ele apăru ca din pământ lângă mașina ei, întrebând-o: ‒ Mă puteți lua și pe mine până la Cizer? ‒ Nu! răspunse Helena, convinsă că bărbatul care o rugase să-l ducă cu mașina era Ioanco deghizat. Nici nu mă gândesc... Răsuci cheia în contact și, cum autoturismul rămăsese în marșarier, dădu furioasă înapoi până în mijlocul șoselei, schimbă vitezele și acceleră. Până în Pectara erau treizeci de kilometri. Următoarea stație a trenului accelerat era Piatra Craiului. Nici acolo Ioanco nu fusese mai bine primit. Pe peroanele înghețate, văzu câini și pisici, o căruță cu doi cai zdraveni, legați de oiște, un pădurar și trei vânzători de oale de lut. ‒ Clar, murmură Ioanco pentru sine, fiindcă rămăsese singur în compartiment, s-au pus pitoizii pe urmele mele, trebuie să mă deghizez. Părăsi compartimentul, ieși pe culoar, deschise fereastra și, când trenul porni din loc, îi făcu pădurarului semn cu mâna. Pădurarul nu-i răspunse prin niciun gest, dar alergă repede la căruță, prinse caii și porni ca un fulger în urma trenului. După nici un kilometru de mers, trenul se opri brusc. ‒ Cineva a aruncat un bărbat din tren, țipă un călător aflat la fereastră. ‒ Și eu l-am văzut, spuse altul. Cred că întâi au tras semnalul de alarmă, de aceea ne-am oprit în loc. ‒ Din ce vagon? se auzi vocea ceferistului de serviciu. Pe care parte? ‒ Pe partea asta! strigă cel ce vorbise primul. Trebuie să fie undeva prin boschetele de-acolo. Ceferistul aprinse lanterna din tren și o îndreptă spre boschetele indicate de călători. Nu văzu însă niciun om rănit prin apropiere. ‒ Un câine cât un vițel a ieșit totuși din tufă și a luat-o la fugă pe marginea șoselei înapoi spre Ciucea, strigă un al treilea călător. ‒ Înseamnă că ăla a fost! îi liniști ceferistul. Pe aici se întâmplă lucruri de astea. Dădu semnalul de plecare trenului, suflând de trei ori în fluierița de la gât și fluturând în sus și-n jos stegulețul galben, după care închise fereastra. Călătorii din tren se liniștiră, ocupându-și locurile în compartimente. În timpul săriturii din tren, Ioanco se rostogoli de trei ori peste cap, se transformă în dulău uriaș și, când trenul se îndepărtă, se opri pe vârful unei coline, la mai puțin de trei metri de drum. Își trase sufletul, după oboseala transfigurării, își potrivi pasul cât să poată face un salt uriaș și încremeni în așteptare. Când pădurarul care urmărea trenul, ajunse cu căruța în dreptul lui, îi sări în spate. Nici au! nu apucă să strige curajosul pitoid, că Ioanco îi și mușcă vârful capului. De trei ori îl înșfăcă cu fălcile uriașe de calota craniană, și țeasta bietului om se sfărâmă în bucăți, ca o coajă uscată de dovleac. Apucând hățurile cu dinții opri caii, târî cadavrul plin de sânge într-o tufă, mârâind: ‒ Unul ca tine i-a spus Helenei că sunt strigoi, pădurar neisprăvit ce ești, iar în locul lui, plătești tu cu viața. De fapt o viață de pitoid bântuitor nici nu înseamnă cine știe ce pe lumea asta! Se dădu câțiva pași înapoi, își făcu vânt și sări în prăpastia de alături. După aproape cinci minute, ieși de acolo transfigurat în bărbat, gol pușcă și înghețat de frig. Hainele îi rămăseseră în boschetul în care sărise din tren, apucă o pătură din căruță, se înveli cu ea și urcă pe capră. Prinse biciul în mână, întoarse caii și porni pe un drum forestier spre Beerk. Nu avea ceas, dar după poziția stelelor pe cer putea fi ora unu. Helena sosise înaintea lui în Pectara. Parcă mașina în uliță, în fața casei Maritzei, și de acolo o luă pe jos, treizeci de metri până acasă. Ciubuc o simți și veni în calea ei. Pe Trahan îl duseseră străjile cu douăzeci și patru de ore în urmă, însă ea nu știa acest lucru. Înainta pe uliță ca într-o mare de întuneric, în largul căreia casa, prunii, merii și nucii, îngreunați de chiciura albă se învolburaseră. În sufletul ei, ascensiunea urii față de Ioanco nu putea fi oprită, răspunsul la întrebarea pe care i-o pusese vânzătorului de bilete, în legătură cu descendența dintr-un strigoi și o femeie obișnuită, fiind motorul declanșării acesteia. ‒ În cazul ăsta, Trahan este băiatul lui Ioanco! gândi cu voce tare, apropiindu-se de grădina de flori, de aceea a ieșit copilul strigoi. Iar Beerkul, mormântul secretului pe care Viltor nu trebuie să-l afle niciodată. Prețul neplătit de mine pentru pasiunea pe care am făcut-o atunci pentru un strigoi adult, blând și maiestuos, a devenit scadent. Mizeria morală de care mă fac vinovată trebuie spălată în această noapte! Se opri și izbi cu pumnul în poarta deschisă. ‒ Dacă am trăit relativ ușor cu conștiința infidelității conjugale timp de șaisprezece ani, continuă să-și reproșeze, în realitatea consecințelor acelei aventuri, nu mai pot trăi! Urcă pe prispă, apucă în mână clanța ușii de la intrarea în tindă. În timp ce sta cu mâna strânsă pe clanța ușii, întrebându-se dacă mai are dreptul moral să treacă pragul acelei case vreodată, prin minte i se perindară imaginile primelor zile ale venirii lui Ioanco în sat și întreaga istorie a familiei uzurpate de el. O mulțime de întâmplări nefaste începuseră să-și găsească explicația în faptul că el era strigoi, iar motivelor pentru care vrăjitorul Cuttyt îl trimisese să locuiască în Beerk deveniseră evidente. Casa lui Ioanco era construită la jumătatea ogrăzii dintre Dâmbul Sigului și Dealul lui Palco, iar Viltor se putea socoti rudă cu Ioanco, dacă accepta că Ioanco, cel de-al doilea soț al mătușii sale Soraia, îi devenise unchi, prin afiliere. Cu douăzeci de ani în urmă, când mătușa lui Viltor, Soraia, îl cunoscuse pe Ioanco și îl prezentase tuturor drept noul ei soț, după ce rămăsese văduvă cu trei copii, acesta era cel mai bine bărbat din sat. Născut într-o localitate incertă și venit în sat pe post de macho de casă, femeile își întorceau capul după el fără reținere, chiar dacă soții unora dintre ele, țărani fiind, le mai trăgeau câte o palmă după ceafă când le surprindeau. Era înalt Ioanco pe atunci, drept și spătos, făcea jogging dimineața până în Dealul Pădurii și înapoi, bea cafea și se parfuma după fiecare bărbierit, nu doar duminica înainte să meargă la biserică, cum făceau ceilalți bărbați din sat. Pământul pe care erau construite cele două case, a lui Viltor și a lui Ioanco, fusese cândva o singură proprietate. Bunicul lui Viltor, având doi copii, pe Soraia și pe tatăl lui Viltor, împărțise terenul în două părți egale, pe la Pârâul Valerii, de aceea și relația dintre cele două familii rămăsese una cu iz de rudenie, inclusiv după moartea Soraiei. În casa mătușii Soraia apăruseră fenomene stranii imediat după cununia acesteia cu Ioanco, dar nimeni, cu excepția Maritzei, nu se gândise că acestea ar avea vreo legătură cu intrarea lui Ioanco în familia acesteia. În mai puțin de trei ani, femeia s-a curățat, împreună cu cei trei fii minori pe care îi avea. Întâi a murit băiatul cel mare, pe care îl chema tot Viltor, ca și pe soțul Helenei. Viltor, fiul cel mare al Soraiei, se înecase cu o sarma, pe când avea doar șaisprezece ani, în seara primului Crăciun petrecut alături de tatăl său vitreg. Nimeni nu îl putuse scăpa de la moarte, deși erau de față multe persoane, iar prietenii și rudele îi păstrau imaginea proaspătă în memorie, pentru că fusese un copil de treabă. Se găsiseră destule voci care să spună că moartea copilului fusese un lucru necurat, printre care chiar și cea a lui Ioanco. Ioanco, care tocmai se cununase cu Soraia, chemase nouă preoți să facă nouă slujbe diferite de alungare a duhurilor rele din gospodărie. E drept că el nu stătuse acasă pe durata slujbelor de sfințire a casei, fântânii și ogrăzii, pe motiv că are altă religie, dar sătenii apreciaseră gestul. Un an mai târziu, Radu, cel de-al doilea copil al Soraiei a căzut în fântână și s-a înecat chiar sub ochii mamei sale și iar a fost jale și doliu de o jumătate de an. ‒ Asta nu-i a bună, scria atunci ziarul local „Ora cinci, seara”, sugerându-le procurorilor din Sim Leusilv, care anchetau cazul, că ar trebui să caute adevărul și în alte cauze. Ioanco personal se adresase poliției și solicitase o anchetă specială, în urma căreia fusese amendat tot el, pentru că nu pusese la gura fântânii un tub mai înalt. ‒ Bietul om! îl compătimise lumea. După ce a acceptat să fie tată la trei copii orfani și i-a iubit ca pe ochii din cap, a mai plătit și amenzi pe nedrept. ‒ Dă-l dracului, să plătească, mai bine cădea el în fântână, îl blestemase atunci Maritza, care locuia peste drum de Ioanco. Ăsta-i un nemernic, un drac ticălos, voi femeile sunteți proaste, că vă beliți toată ziua ochii după el, pentru că se îmbracă cu niște haine de cochii-vechi, să arate a domn. Instinctiv, Maritza simțise că moartea celor doi copii avea legătură cu venire lui Ioanco în Beerk, dar, pentru că nu reușise să-și argumenteze atitudinea, fusese socotită geloasă. Mai târziu a murit și mama celor trei orfani, Soraia. Cu ea a fost o treabă mai complicată, pentru că a călcat într-un cui ruginit, nu s-a dus la medic, a făcut tetanus și a zăcut un an. Nici Cristuț, fiul cel mic al Soraiei, nu fusese ocolit de un sfârșit tragic, aruncându-se în aceeași fântână în care murise și fratele său Radu, chiar în noaptea morții mamei sale, din pricina durerii. Așa a rămas Ioanco singur în casa cu șapte camere, construită de fostul soț al Soraiei, pe când bietul om lucrase în minele de cărbune de la Uricani și Lupeni. Sătenii îl iubeau pe Ioanco, pentru că era un bărbat blând, discret și săritor la nevoie. Femeile îl curtaseră mulți ani, dar el nu răspunsese provocărilor, dincolo de limitele bunului-simț. De bogat era bogat, așa venise în sat și mereu se îmbrăca elegant. ‒ E un curvar! îl acuza Maritza, ori de câte ori venea vorba despre seriozitatea vecinului ei Ioanco. Eu l-aș scoate din sat cu poliția! ‒ E om de treabă, îl apărau alții. De câte ori l-am chemat pe post de doică la copii, că nu aveam cu cine să-i las, el a venit, spunea Maria Perti. Și mi-a spălat el, domnul, mie copiii la fund, nu o dată! ‒ Și mie în place de el, susținea Viltor. O vară întreagă mi-a dat fânul în car cu furca și n-a primit un leu, zicea că mai bine lucrează decât să se plictisească în curte. ‒ Nemernic! Nemernic! îl catalogase în schimb un nepot de-al Sogiei, care locuia chiar în centrul satului. Am observat eu la el un comportament ciudat, dar nu pot să vorbesc despre asta că mi-e frică, feriți-vă de el, dacă vă spun! Acuzațiile aduse lui Ioanco fuseseră totdeauna puse pe seama faptului că nu era originar din Pectara. Dar și invidia și gelozia erau presupuși factori de instigare împotriva lui. Principalii instigatori erau mai ales bărbații care își bănuiseră nevestele că se topiseră cândva după Ioanco. Helenei nu i se întâmplase însă niciodată să fie bănuită de o relație extraconjugală cu Ioanco tocmai pentru că, de la început, noul vecin intrase în casa ei ca rudă. Considerându-l mai vinovat ca niciodată de aducerea în viața lui Viltor a unui fruct atât de otrăvit, hotărî să-l ucidă în aceea noapte. De aceea, nu apăsă clanța ușii de la intrarea în tindă, cu toate că îl auzea pe Viltor sforăind în dormitor și ar fi fost nerăbdătoare să-i povestească detaliile aventurilor de la Furrya. Se uită la ceas. Era ora unu și jumătate. Nu știa de ce, dar, după cum îl cunoștea pe Ioanco, era sigură că acesta va sosi acasă la cel mult o oră în urma ei. Intră pe întuneric în bucătăria de vară, își reevaluă arsenalul. Strategia era făcută, o gândise pe drumul de la Ciucea până în Beerk, o parte din unelte la îndemână. Cunoștea bine și casa lui Ioanco. Știa că la intrarea în verandă, în dreptul celor patru trepte din beton, la înălțimea de un metru și jumătate de la bordura de marmură neagră cu vinișoare aurii, constructorul instalase o priză. Era o monofazică îngropată în tencuială, cu capac din plastic transparent, folosită mai ales pentru ferăstrăul de tăiat lemne sau pentru pompa de udat în grădină. Închise ochii, strânse globurile oculare ca între două coji de nucă pietroasă ca să se îmbărbăteze, după care șterse de praf sacoșa veche de mușama, găsită la întâmplare peste lada cu lemne de sub sobă. Lungimea cablului electric de care avea nevoie era calculată și știa că trebuie să fie de cel puțin doi metri. Scoase televizorul din priză, luă prelungitorul, îl tăie, îl curăță de izolație pe o lungime de opt centimetri și îl puse în sacoșă. Ieși în curte. La Ioanco era încă întuneric, semn că acesta nu sosise acasă. Se îndreptă spre șură. În fundul șopronului, era lada mare de lemn în care aruncau, de mai mulți ani, tot felul de piese și șuruburi despre care se presupunea că ar mai putea fi folosite cândva. Știa că în urmă cu câțiva ani, găsise în colbul uliței un colț de grapă și că îl aruncase în lada aceea. Era un cui din metal oțelit, lung de douăzeci și cinci de centimetri, pătrat, cu vârful ascuțit la forjă și capul umflat de lovituri. Se aplecă, căută printre inele de oțel ruginit, șuruburi, capete de osii, pipăind cu degetele spre colțul în care își amintea că-l văzuse ultima dată. Ciubuc dormea pe fânul încălzit de propriul lui corp și, fără să-și părăsească culcușul, o privea cu botul întins înainte. Mănușile de cauciuc, pe care le folosea când freca oalele afumate cu nisip, erau aruncate pe cuptor. ‒ Acest detaliu este fundamental! gândi. Mănușile sunt cele mai importante, ca să nu las amprente; și cizmele de gumă, să nu mă curentez la o adică. Dar nu numai ele, și ciocanul este la fel de important, și galoșii, dacă mi-ar intra peste cizme. Pipăi cu meticulozitate în ladă și găsi colțul de grapă. Nu era de la grapa lor, era o ruginitură de oțel, de la o grapă de lemn trasă cândva de vite. Dar nu de vitele lor, ei nu mai foloseau de mult timp utilaje trase de animale. Era o relicvă a perioadei de după cel de-Al Doilea Război Mondial, când oamenii de la ea din sat nu descoperiseră încă tractorul. Dădu de colțul de grapă în praful gros de două degete, de pe fundul lăzii. Viltor nu-l văzuse niciodată, nimeni nu văzuse colțul de grapă tras cândva de vite și păstrat o vreme de ea pe grinda de la prispă. Acum devenise util. ‒ Orice lucru este bun, dacă-i din metal, îl auzise pe tatăl ei spunând, în copilărie. Din lemn cioplești repede un arac, o oiște, dar dacă nu ai un inel de metal să-i tragi pe muștiuc... ‒ Ce-i acela muștiuc? își amintea că îl întrebase. ‒ Capătul de la clarinet! îi explicase părintele și, de atunci, de câte ori găsea pe undeva un fier ruginit, își amintea de cuvintele lui. Și acum își amintise de ele, deși nu-i ardea de amintiri. Pipăi cu vârful degetelor muchia rotunjită de bulgării pe care îi sfărâmase în timp și înțelese că prinsese în mână capătul cel gros al colțului de grapă. Îl scoase afară. Privindu-l prin întuneric, nu desluși decât imaginea unei virgule gigantice pusă la finalul unei ideii stranii. Deschise sacoșa aflată la îndemână și îi dădu drumul înăuntrul acesteia. Când colțul căzu peste ciocanul vechi, scoase un clinchet. Nu își făcu probleme, zgomotul nu fusese atât de puternic încât să-l trezească pe Viltor. ‒ Ce-mi mai lipsește? se întrebă. Am nevoie de mănușile care sunt deja trase pe mâini, de cizmele de cauciuc din picioare, de colțul de grapă, de ciocan, de clește și de cablul electric. Cam atât! Ieși din șopron, privi iar spre casa lui Ioanco și văzu lumina aprinsă la baie. ‒ A sosit strigoiul! gânguri. Se îndreptă spre vie. Ținea strânse în mână mânerele sacoșei cu uneltele, a căror inventariere era repetată într-una. Urcă pe cărarea din Grui, trecu pârâul la o sută cincizeci de metri în amonte de casă. Pe deasupra fântânii, trecea o cărare dinspre pădure spre sat și urmele puteau părea a veni din orice direcție. Așteptă o vreme ghemuită pe coama unui dâmb, la cincizeci de metri de casa lui Ioanco. Câinele lui Ioanco o simți, dar nu lătră, era obișnuit să o vadă noaptea intrând pe vârfurile picioarelor în curte la Ioanco. Frigul îi pătrundea în oase, dar dorința de a-și pune planul în practică era mai puternică decât gerul. ‒ Aștept să stingă luminile! își zise. Odată și odată, tot se va duce el la culcare. Beerkul era pustiu la ora aceea, prin curțile oamenilor nu uitase nimeni vreun bec aprins. Deși înstăriți, țăranii din Pectara erau renumiți pentru zgârcenia lor. De aceea, după lăsarea nopții, pe ulițele din Beerk, dar și pe cele ale Pectarei, strigoii se deghizau în voie sub protecția obscurității tradiționale. În cele din urmă, razele albe ale tubului fluorescent din baia lui Ioanco se stinseră și întreaga ogradă se cufundă în beznă. ‒ Trebuie să mai aștept cel puțin o jumătate de oră, calculă. Până când Ioanco o să adoarmă profund, ca în tren, până când o să viseze că umblă prin palatele lui Cuttyt, că se plimbă cu Liftul Muntelui pe drumul de veci, spre zidurile în care voia să-mi îngroape mie copilul. Are puteri vrăjite? își mai aminti. Nu-i nimic! Și eu am puteri înrăite, vreau să-l văd zvârcolindu-se în ghearele morții, în ghearele unei morți definitive, în urma căreia să nu mai poată fi înviat de sub bulgării aruncați de oameni peste el niciodată. Mai așteptă un timp. Privi din nou la ceas. Trecuse aproape un sfert de oră din timpul rezervat tatonării. Coborî pe poteca de lângă nucul cel mare, însă nu intră în curte. Un liliac zbură aproape de capul ei, gata să i se agațe în păr. Își imagină că ar putea fi un spion de-al lui Cuttyt, dar nu voia să se gândească la lucruri care să o facă să dea înapoi. Era nerăbdătoare să-și vadă proiectul dus până la capăt, să se întoarcă acasă, să intre în așternut lângă Viltor și să doarmă până a doua zi la amiază. ‒ Nu ar trebui să dureze mai mult de cinci minute, calculă. Îi fac de petrecanie și plec. Liliacul reveni în zbor, de data aceasta atrăgându-i atenția prin obrăznicia tumbelor pe care le făcea prin fața ochilor ei. ‒ Zboară tu cât vrei pe aci, îi zise, în ochi să nu-mi intri! Din mâinile mele tot nu-l poate scăpa nici Cuttyt, nici Choon, nici prietenul lui, Demonio. Nimeni nu-l mai poate scăpa de furia Helenei în noaptea asta. Până în fața casei lui Ioanco mai erau cincizeci de metri. Cunoștea fiecare detaliu al curții. În partea dinspre grădină, avea de trecut o portiță din fier forjat, cu inscripția sudată datând din 1973. Era anul în care minerul ieșise la pensie. Știa cum se deschide portița, la dreapta. Avea o broască cu șildurile turnate din bronz, cu mânerele galbene arămii. „Bine..., gândi, m-am apropiat destul, trebuie să strig câinele înainte ca acesta să apuce să latre”. Chemă câinele. Era un dulău negru, de zece ani, cu părul cârlionțat, lucind de sănătate. Câinele veni și se guduri la picioarele ei. Îl ignoră. Când ajunse în dreptul treptelor, scoase cordonul electric și legă unul din fire de clanța lucioasă a ușii metalice de la intrare. Introduse ștecherul în priza situată la înălțimea umărului ei, apoi bătu. ‒ Cine-i? îl auzi pe Ioanco întrebând. ‒ Eu sunt, Helena, am venit să ne împăcăm! Deschide! Nu-mi cade bine să rămân supărată cu tine... Bătrânul îi recunoscu vocea și se ridică din așternut. O crezu. De nenumărate ori se certaseră din te miri ce motive peste zi și se împăcaseră noaptea în același fel. ‒ Bine, vin! spuse Ioanco. Vin imediat! Îl auzi dându-se jos din pat, deschizând ușa de la dormitor, luându-și în picioare papucii, apropiindu-se. Când cheia se răsuci în broască și ușa începu să se deschidă spre interior, Helena lipi cel de-al doilea capăt al cablului electric, de tocul ușii. Un scurtcircuit, urmat de o flamă albă, lumină curtea, și brațul strigoiul se înnegri. Atât de rapid, încât, dacă geamătul lui scurt nu ar fi fost urmat de o căzătură, ai fi putut jura că Ioanco făcuse doar: sssât! ‒ Asta-i! zise Helena. S-a terminat! Scoase cablul electric din priză, îl făcu colac, scoase din sacoșa pe care o ținea strânsă sub braț cleștele patent și demontă mânerele scrumite, din cauza scurtcircuitului electric. Le puse în sacoșă împreună cu cablul și cleștele, apoi intră. Când păși în hol, Ioanco încă mai sufla întins pe pardoseala de gresie, mâna dreaptă, fumegând, mirosea a carne arsă de om. Se aplecă deasupra lui, scoase din sacoșă ciocanul și colțul de grapă și i-l bătu în inimă. Din trei lovituri, cuiul ruginit intră în pieptul strigoiului până la capăt. O pată mare de sânge, își imagină Helena sub halatul acestuia, dar nu mai stătu să o vadă. Azvârli ciocanul în sacoșa din care îl scoase, smulse colțul de grapă din pieptul bătrânului ca să nu îi rămână vreo urmă pe el, îl introduse și pe acesta în sacoșă, mai privi odată spre mort, trase în urma ei ușa și se îndreptă spre pădure. Liliacul îi dădu din nou târcoale, dar, de vreme ce nu o încurcase cu nimic, ea nu îl luă în seamă. La cinci sute de metri de sat, la marginea Pădurii Ursului, îngropă sacoșa cu ustensilele cu tot, adânc, într-o vizuină părăsită de vulpi. Se întoarse în uliță pe la ora trei și jumătate, porni mașina, o duse în garaj. Nicio mișcare în curte sau pe câmpuri. Niciun zgomot în cer sau pe pământ. Doar în apartamentul său luxos din castelul pitoizilor, Trahan scoase un urlet.