Am locuit în interiorul unui creier

Am închiriat, pentru un timp, o mică încăpere din lobul occipital al unei tinere comuniste spaniole, de vocea căreia m-am îndrăgostit când țipa în portavoce. Din primul moment al trecerii peste puntea lui Varolio, m-a izbit mirosul greu de mucegai al unei tencuieli căzute de pe peretele bolții craniene, nezugrăvite de mult timp. O rogojină scămoșată astupa o gaură largă, nu foarte adâncă, din care vântul spulbera, în rafale, cenușa unei biblioteci necitite. Două alei se încrucișau, astfel că nu puteam pricepe de ce ceea ce vedeam cu ochiul drept se imprima pe partea stângă a străzilor din creierul ei, unde traficul era foarte intens. Pe partea dreaptă nu circula nimeni. Am privit în sus ‒ era un cer de os ‒ și am rămas mut când am văzut că bolta craniană de deasupra mea avea două fețe: una convexă și alta concavă. Să fie întâmplător? mi-am zis. Doi neuroni umblau desculți de colo până colo, fără să pară a ști unde voiau, de fapt, să ajungă. Erau singurii locatari din vecinătate și mi se părură puțini. Am tăcut: străin, într-un loc străin, nu poți pune multe întrebări. Știam că nu voi fi bine primit dacă voi face caz de eventualele ciudățenii descoperite. În creier este dificil să locuiești, iar într-unul din cartierele sale mărginașe, responsabil cu văzul, și mai dificil. Poți fi spionat cu ajutorul camerelor ascunse ale cortexului vizual, prin care senzorii retinei trimit la centru informații despre orice mișcare ai face. Totuși, plătisem chiria anticipat și era puțin probabil să mi se facă o nedreptate atât de mare, încât să fiu dat afară ‒ mai ales că puntea lui Varolio se ridicase pentru o săptămână. Dintre cele două canale, ventral și dorsal, primul mi se păru mai poluat. Aha! mi-am zis, de aia tipa în creierul căreia locuiesc are dificultăți atât de mari în recunoașterea obiectelor. Da, de aici și opțiunile sale greșite, și confuzia stângii cu dreapta, și... etc. Canalul dorsal era navigabil ‒ circulau pe el bărci de mici dimensiuni, unele își arboraseră pe catarg câte un steguleț mic, roșu. Nu am putut vedea, de la distanța aceea, dacă aveau imprimate pe el secera și ciocanul, dar, după cum circula pe partea stângă a apei, așa cum se circulă la Londra, era de presupus că da! M-am oprit în fața unei librării goale ‒ nu era nimeni pe acolo, decât vânzătorul de cărți. Un bătrânel pricăjit, care nu-și ridica ochii din cartea pe care o ținea deschisă în față, deși îmi auzise pașii. „Bună ziua”, salutai eu. „Orașul nostru este locuit de 140 de milioane de neuroni”, spuse el, părând să citească din carte. „Poate ați vrut să spuneți de oameni”, îl corectai eu. „Neuroni nu prea văd pe aici ‒ erau doi, în vecinătatea casei unde am luat o cameră cu chirie.” Bătrânul se întoarse și îmi arătă pagina de pe care citise. Câmpul vizual era destul de îngust ‒ unghiul din care priveam nu îmi permitea să văd decât două sau trei bare de lumină care, la drept vorbind, nu prea străluceau. „Știi unde te afli, presupun”, îmi zise el. „Da, știu!”, i-am răspuns. „În creierul unei tinere comuniste spaniole, m-a fermecat și...” „Și rătăcești pe aici ca să vezi ce? Orientarea conturilor provocate de iluzii?” „A, nu”, mă apărai eu, „nu prea mă pricep la... dar am avut așa, o curiozitate. Știți, domnule librar, de mult mă tot întreb: oare ce-i în capul unui tânăr comunist ‒ și am venit să văd.” „Păi, ce să fie?” răspunse bătrânul, care de data aceasta nu mai citi din carte. „O altă lume, o lume pe care tu nu ți-o puteai imagina dacă nu treceai pe aici. Pământ și apă, atât!” Fui surprins să constat că suprafețele pe care îmi târam pașii aveau, sub dalele de beton, pământ ‒ doar mă aflam într-un craniu și m-aș fi așteptat să mă împiedic în neuroni la tot pasul. Când, ce să vezi, câte unul ici și colo. Îmi îndreptai privirea spre porțiunea bazilară a osului occipital, ca și cum aș fi privit în hău. Deși părea o zonă destul de îngustă, în mijlocul ei se putea desluși ‒ e drept, ca printre vapori ‒ un lac, în plan apropiat ridicându-se, cu semeție, o stâncă. Peisajul mi se păru nou și, brusc, îmi păru rău că nu am studiat mai profund anatomia corpului omenesc înainte de a merge acolo, pentru a nu fi obligat să-l întreb pe bătrânel atâtea. „Hm!”, făcui eu. „Recunosc că nu m-am așteptat să fie atâta liniște pe aici. În creierul unui tânăr comunist mi-am imaginat că se dă o luptă teribilă între vechi și nou, între bine și rău, că neuronii fac atâtea legături neuronale între ei de li se încing sinapsele, gata să ia foc. În realitate nu prea gândește nimeni pe aici.” „Știi de ce?”, îmi zise bătrânul, trântind paginile cărții deolaltă. „Pentru tinerii comuniști spanioli gândește el!”, spuse hotărât și întinse degetul arătător spre un bust al lui Lenin, pe care, în ciuda faptului că era destul de mare, nu îl remarcasem în spațiul din zona Brodmann, din spatele meu. Nu m-am arătat surprins de ceea ce îmi spuse bătrânul și, involuntar, privii spre jumătatea metalică de om care, deși se afla în lobul occipital, nu avea cum să gândească. Lumea vizuală a librarului mi se păru un pic stranie ‒ aveam harta acestei lumi în mână, o luasem cu mine de acasă, dar, fiind închis între frontierele unui craniu feminin, era nepoliticos să o scot. Știam exact în ce zonă a cartierului ei mintal mă aflam. Porțiunea bazilară a osului occipital se afla în sud, spre ieșire; canalul dorsal, înspre nord, un fel de Stea Polară a minții care nu te lasă niciodată să te rătăcești, în timp ce cortexul vizual primar proiecta în apele nu tocmai limpezi ale canalului ventral o lumină ca de felinar. Curiozitatea mea, foarte mare la început, începu să se stingă ‒ simțeam cum interesul pentru lumea în care intrasem se lenevea. Nu înțelegeam de ce singularitatea celor doi neuroni nu fusese remarcată de bătrân, iar eu nu vedeam pe nicăieri cei 140 de milioane de neuroni ai bătrânului. Un timp tăcurăm. Întors cu spatele spre statuie, îmi săriră din nou în ochi aburii de deasupra lacului. „Ce este acolo?”, îl întrebai, fără să mă mai întorc cu fața către el. „Acolo unde privești tu este gaura occipitală, marea noastră de fapt, iar în mijlocul ei se află insula numită bulb rahidian. Acolo fac plajă cei 140 de milioane de neuroni ai noștri.” „A!”, reacționai eu, mirat. „Firicelele acelea de nisip!”