Strigoii

Oameni care să se dea de trei ori peste cap și să se transforme în animalul la care se gândesc în acel moment nu există. Doar strigoii pot face acest lucru, însă nici ei nu au fost văzuți de nimeni făcându-l, pentru că una dintre marile lor griji este să nu fie văzuți de către oamenii obișnuiți când se transformă, pentru a nu se trezi izolați de lume. Locuitorii satului Pectara tratau acest fenomen ca pe o realitate, dar nu le convenea să vorbească despre ea, mai ales după ce, în ultimii ani, strigoii, strâjile, cum le spuneau ei, luaseră trei bărbați, despre unul dintre ei oamenii știind sigur că fusese reînviat. Pe fratele Magului îl scoseseră din mormânt în prima noapte după înhumare, și acest lucru devenise o certitudine, după ce oamenii găsiseră mormântul gol, chiar a doua zi. Nici familia, care refuzase să i se bată pironul în inimă, cum se cuvenea să se înmormânteze un strigoi știut de toată lumea, și nici autoritățile nu și-au putut justifica graba cu care fratele Magului a fost înhumat chiar în ziua morții. Când a doua zi s-a văzut că cineva umblase la mormânt, pentru că pământul era răvășit peste tot, iar crucea aruncată deoparte, oamenii au chemat oficiali și preoți, dar degeaba. Trupul neînsuflețit, care fusese trimis familiei de la morga din Sim Leusilv cu o mașină funerară, cu o zi înainte, lipsea din sicriu. Copârșeul (sicriul) era gol și, furat ori reînviat, trupul fratelui Magului nu a mai fost văzut prin sat niciodată. Despre strigoi, oamenii din Pectara știau mai multe lucruri decât oricine de pe fața pământului, pentru că în Beerk, cartier de la marginea satului, către pădure, strigoii umblau ca la ei acasă. Deși nu toate convingerile lor despre strigoi erau fundamentate pe întâmplări adevărate, cele mai multe dintre ele aveau la bază declarații ale unor persoane care, în decursul anilor, intraseră în contact cu strigoii, ori avuseseră de suferit din cauza lor. Astfel, locuitorii din Pectara știau că există STRIGOI BUNI și STRIGOI RĂI, deseori pomenind despre MAMA STRIGOILOR ori despre TATĂL STRIGOILOR. Nimeni nu putea spune însă dacă mama strigoilor și tatăl strigoilor sunt soț și soție, dacă aparțin strigoilor buni sau strigoilor răi, dar cu certitudine se știa că ei sunt mari în lumea lor și că nu au mai murit de sute de ani, după ce au fost reînviați de șefii lor în urma unor decese survenite din cauze naturale. Locuitorii Pectarei nu știau nici dacă strigoii buni se înțeleg bine cu strigoii răi sau nu, pentru că statutul de strigoi buni sau strigoi răi le fuseseră atribuit în funcție de relațiile lor cu localnicii sau cu oamenii în general, și nu în funcție de relațiile dintre ei. Ce mai era sigur consta în convingerile tuturor că strigoii se pot transforma cu ușurință în animale, datorită unei codițe pe care o au la capătul coloanei vertebrale și care are rol de schimbător. În Pectara existau dușmănii vechi între diverse persoane cărora strigoii, rude ai unora, le furaseră laptele de la vaci și îl duseseră la vacile altora, pe vremea când în zonă se trăia mai ales din creșterea vacilor pentru lapte. În plus, pragurile a opt case pustii din sat nu mai fuseseră trecute de nimeni, zeci de ani, după ce în ele se știa că acolo locuiseră strigoi. Adevărul este că și acum, din când în când, în cele opt case pustii se vede câte o țigară aprinsă fumându-se singură ori trecând dintr-o cameră în alta. În plus, se aud foșnete și trântituri de uși, iar ca să observi acest lucru nu ai nevoie să-ți povestească țăranii. De când trei dintre ele au început să crape pe la colțuri, acolo se aciuiesc peste noapte claie peste grămadă pisici și câini, care uneori se bat între ei pentru un loc la scut și, de cele mai multe ori, de sub strașine răzbat, pe lângă mieunături și lătrături, și glasuri umane. Autoritățile știu adevărul, preotul satului la fel, dar nimeni nu îndrăznește să-și facă de lucru cu oamenii despre care, peste zi, se știe că se ascund Dedesubtul Lumii. Asta nu înseamnă însă că ziua au vreo restricție de circulație, impusă de vreun regulament obscur de funcționare a comunității lor, ci, pur și simplu, pentru că prima trăsătură specifică strigoiului este aceea că nu doarme noaptea. În trecut, dealurile din jurul Pectarei fuseseră în totalitate acoperite cu păduri. Acest lucru este precizat într-o monografie, scrisă drept teză de doctorat, a preotului din satul vecin, care se născuse în Pectara și care studiase, pe parcursul a patru ani, originea și evoluția satului. Despre lucrarea orgoliosului doctorand nu vorbeau însă decât tinerii cu studii, fiindcă bătrânilor și țăranilor nu le făcea plăcere să-și amintească trecutul. Zona era cunoscută ca fief al strigoilor care, până la modernizările de prin anii patruzeci, bântuiseră fără restricții întreaga depresiune dintre Sim Leusilv și Vadul Crișului, pe o lungime de o sută de kilometri, iar, în lărgime, din Preoteasa și Sârbi până la Huedi și Napo, reședințele cele mai importante ale strigoii pitoizi, cu mare densitate în interiorul castelelor, dintre care, la suprafață, se mai vede doar cel de la Ciucea. Castelele sunt construcții ale umanității trecute în timp, Dedesubtul Lumii, într-un univers confuz, misterios, dar absolut, toate au și astăzi intrări, prin tunelurile de transfigurare, care nu permit oamenilor obișnuiți să nimerească în ele. De vechile castele nu-și mai amintesc decât unii bătrâni, care povestesc că, mai demult, îi purtau deseori strâjile și, cu toate că se întorceau în viață acasă din rătăcirile lor neobișnuite, se alegeau cu pagube materiale, extenuări fizice, depresii, amintiri înspăimântătoare sau internări la balamuc. ‒ Pe mine m-au dus odată, își amintea Tynu Moku, un bătrân de aproape optzeci de ani, care, la numai trei zile după acea experiență, din cauza spaimei, și-a demolat casa bună din Beerk și, cu materialele rezultate din demolare, și-a construit una mult mai mică la șosea. Cu carul cu boi cu tot m-au dus până în ușa unui castel, povestea el. Eu n-am văzut castelul, de ce să mint, dar i-a ieșit pădurarului porumbelul pe gură și-a zis „Stop! Oprește boii, că-am ajuns la castel!” Încărcasem carul cu lemne în pădure, așa... când se însera, cam pe la opt și jumătate, am pus cât a stat pe el și, în loc să ajung cu lemnele acasă, am tot mers, arestat de un pădurar, o noapte întreagă am mers. Zicea că mă duce la Ocolul Silvic, pentru că tăiasem lemnele din pădure, fără foaia aceea de parchet. Către dimineață abia, am ajuns în fața unui portoi mare de stejar, care masca intrarea într-un tunel ori într-o peșteră, după ce m-a băgat prin fundul unor râpi, nici nu știu cum am putut ieși cu carul de acolo că drumul era moale și locul înclinat. Am descărcat lemnele unde mi-a zis el și numai după ce m-a condus pe alt drum până la poteca pe care o știam, am început să mă dezmeticesc. Am sosit acasă cu carul gol pe la nouă, mort de obosit și de foame. Încetul cu încetul m-am trezit din buimăceala aia și abia atunci mi-a dat prin minte că eu nu aveam nevoie de nicio autorizație de parchet, pentru că tăiasem lemnele din propria mea pădure. Mătușă-ta, Linule, Dumnezeu să o ierte, i se adresă unuia dintre băieții aflați în fața lui, nici n-a vrut să audă, a crezut că am umblat la muieri prin sate, știi tu cum sunt femeile. Nu mai vreau să-mi amintesc de vremurile alea, că nu puteai înnopta pe câmp, fiindcă te luau cât ai clipi și își făceau treburile cu tine. Linu îi făcu cu ochiul colegului său de facultate italian, Manolo, care îl însoțea la Pectara, special pentru a fi în cimitir, în noaptea aceea, când se știa că umblă cel mai tare strigoii. Manolo fusese numai ochi și urechi la povestea bătrânului, fiindcă venise la studii în România, cu gândul să se documenteze și să scrie o carte despre strigoi, iar după ce Linu îi povestise în campus că la el prin sat strigoii umblaseră cândva ca pe bulevard, nu mai avusese scăpare, decât să-l ia cu el. ‒ Și totuși, ce-ai simțit când te-a transformat din om în strigoi? îl întrebă puștanul cu accent napolitan, care studia psihologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, după ce Linu reușise să-i redeschidă bătrânului apetitul amintirilor stranii, în jurul unui foc de crengi uscate de prun, la un păhărel cu țuică, seara în cimitir, pe 1 noiembrie, de Ziua morților. ‒ Pe mine nu m-a transformat în nimic, doar nu sunt strigoi, replică laconic bătrânul, mirat de naivitatea tânărului student. Pădurarul se putea transforma în ce voia el, dacă nu era pădurar din făcătură, eu însă eram om ca și acum, atâta că nu mai știam de capul meu, nu știam nici încotro mă duc, nici de ce îl ascult. Pășeam repede, pentru că așa îmi zise strigoiul să merg, și boii veneau și ei repede după mine, habar n-am de unde aveau atâta putere, pentru că o fi el bou, dar și boul obosește, flămânzește, mai întinde gura după o frunză, după un fir de iarbă. Boii ăia... nimic! Au mers înapoia mea toată noaptea, fără să se opintească la deal sau să se lase împinși de căruță la vale, de ziceai că trag un fulg de zăpadă. O dată nu am fost nevoit să strig la ei sau să dau cu biciul. ‒ I-o fi dus și pe ei strâja aia, interveni Linu, care mai auzise povestea. Sau numai pentru că te cunoșteau, te-or fi urmat așa de cuminți? Tynu Moku puse mâna pe păhărelul cu țuică din dreptul său și îl dădu pe gât. Magul, al cărui frate dispăruse din mormânt în urmă cu trei ani, asculta scârbit povestea lui Tynu Moku, pentru că și el avusese parte de propriile sale întâmplări cu strigoi. Crengile se încinseseră, iar lumina dată de flăcările lor se ridică cu câțiva metri mai sus decât vârfurile prunilor din care fuseseră rupte. Pe măsuța joasă de lângă mormântul bunicilor lui Linu, tânărul pusese un prosop cu dantelă albă pe margini, canceul cu vin, prescură, sticla cu țuică și multe păhărele pline, să se servească cine voia să închine în amintirea bunicilor săi. Preotul plecase. Era ora nouă seara. Cimitirul arăta ca un candelabru cu lumânări în care, pe lângă sfeșnice, cineva să mai fi pus oameni și cruci. Doar pe colina dinspre Dealul Pădurii, unde erau mormintele noi, arăta așa cimitirul, în rest, câte o lumânare, ici și colo, ardea pe crucile de lemn învechit. ‒ Am auzit că pe unii strigoii chiar i-au omorât! puse paie pe foc fratele mai mare al Linului, care era și el acolo. Sau numai vorbește lumea.... ‒ Nu-i adevărat! interveni Magul, ca să apere universul fratelui său strigoi. Strigoii rar omoară oameni și numai unii dintre ei, strigoii cei răi, care se ocupă cu farmece și cu vrăji. De aia li se și spune strigoi vrăjitori, asta mi-a zis frate-meu când se afla pe patul de moarte. Ceilalți, despre care vorbești tu, Tynule, sunt așa... mai slabi de puteri, ei doar te hipnotizează ca să faci și să vezi ce vreau ei. Frate-meu le zicea pitoizi, pentru că sunt buni și moi, ca pita caldă, față de ceilalți. ‒ Așa-i, așa-i, ai dreptate, confirmă Tynu Moku. Odată fratele Magului ne-a povestit cum este în lumea lor și ne-a spus să tăcem, să nu se afle că știm ceva, că Stăpânii Castelelor ori cei ai Palatelor, care sunt cei mai ai dracu’ dintre strigoi, trimit după noi. Zicea că ăștia-s șefi peste toate castele din jumătate de țară (cine știe cât este jumătate din țara lor?) și că rămân tot tineri și în putere până la opt sute de ani. ‒ Or fi de-odată cu satul Pectara, zise în bătaie de joc Manolo, dar Tynu Moku nu se prinse de asta. ‒ Ba pot fi mai tineri, calculă Tynu Moku. De unde știi că nu s-au născut acum trei sute de ani? La ei așa este, se numără anii pe care i-au trăit de la naștere până la moarte și anii de după aceea. De fapt, atunci când noi îi îngropăm, ei nu-și dau duhul ăla necurat din corp, ci țin de el până când vin și-i dezgropă Stăpânii Palatelor sau Stăpânii Castelelor, cum li se zice pe acolo. Așa ne-a povestit frate-tău, Magule, nu? Apăi știe dracu’ în ce se transformă după aceea, că nu mi-s așa de dragi, încât să-mi bat capul cu ei. Mai dădu un păhărel de țuică pe gât și iar nu-și putu stăpâni gura. ‒ Fratele tău ce-i acolo, Magule? continuă Tynu Moku după ce își rupse un colț din pâinea sfințită. Ce zicea că o să-l pună pe el acolo când o să-l dezgroape? ‒ Ajutor de prefect, se prefăcu că își amintește cu dificultate Magul. Zicea că el o să lucreze pentru nu știu ce vrăjitor. ‒ Înseamnă că-i dat dracu’ dacă l-au pus secretar la vrăjitor. Acum să-ți spun drept, Magule, dacă tot veni vorba, mie nu prea mi-a plăcut de frate-tău ăla niciodată, mi s-a părut așa... mai periculos. ‒ Acum nu se mai nasc strigoi, dădu cu presupusul studentul musafir, care până atunci nu voise să-l întrerupă pe bătrân. ‒ Dară nu se nasc, se nasc și acum, dar cum nașterile se fac în maternități, nu ca pe vremuri acasă, medicii le taie strigoiașilor codița în care le stă șmecheria. Asta mi-a spus fratele meu, zise Magul. Cei cărora le crește la loc codița însă sunt spiță respectată Dedesubtul Lumii. ‒ Doar sunt și medici strigoi, adăugă Tynu Moku, fericit că deține și el un secret, ca să nu fie mai prejos decât Magul. Mai ales pe la casele de nașteri și pe la autopsii. Îți amintești, Magule, că fratele tău a vorbit despre asta? În timp ce bătrânii povesteau cu o anumită reținere, dar totuși destul de mândri de cunoștințele pe care le dețineau, iar tinerii ascultau fără frică poveștile desprinse parcă din cărți, peste mormintele din spatele Magului, un câine cu picioarele scurte și trupul mai lung decât normal, cu blana pătată, trecu în mare viteză. Alergă atât de tare, încât abia Tynu Moku și unul din tinerii aflați cu fața pe direcția aceea apucaseră să îl vadă. Ceilalți auziseră doar zgomotul produs de creatura aflată în mișcare, un fel de fâșiit de sulițe și atenționările succesive ale oamenilor pe lângă care aceasta a trecut. Era întuneric în înaltul cerului, se făcuse ora nouă și jumătate seara, dar cimitirul avea propria lui strălucire, venită de la miile de lumânări care ardeau pe cruci ori în sfeșnicele mâncate de rugină. ‒ Ăsta o fi frate-meu! se cutremură Magul. Ne-a luat gura pe dinainte și nu i-o fi convenit că vorbim despre el. Vorba se duce, dintre morminte nu știi cine te ascultă, iar lor nu le place să vorbești despre lucrurile astea. ‒ Sunt și ei prin cimitir ca de obicei, de Ziua morților, murmură Tynu Moku speriat, simțindu-se amenințat din cauză că vorbise. Mai beau păhărelul ăsta și plec. Dădu țuica pe gât, ciupi o bucățică de pâine, își luă rămas bun în pripă și dispăru salutând în stânga și-n dreapta mulțimea, căci cimitirul era plin de lume. Șoseaua curgea aproape paralelă cu valea și, ca să ajungă acolo, Tynu Moku fu nevoit să treacă printre mormintele vechi, fără cruci, sub care își dormeau veșnicia cei cărora nu le mai punea nimeni lumânări. Din pricina aceasta, în acea porțiune era întuneric beznă. Când ajunse lângă Răstignirea din gardul viu, stufos ca o pădure, căci nimeni nu-l tunsese de zeci de ani, câinele cu picioarele scurte și trupul lung îi tăie calea. Îl zări doar pentru câteva clipe, dar nu se putu lămuri dacă acesta se oprise în dreptul porții sau a traversat către Petrihoi. Stelele cu lumina lor palidă nu-l ajutau să deslușească conturul inform al animalului, din pricina prezenței căruia se trânti la pământ, în spatele unei movile acoperite de iarbă. Câteva zile mai târziu, Tynu Moku fu găsit strangulat în dreptul crucii înalte de lemn care susținea, în trei cuie, un Iisus Hristos din tablă ruginită, foarte aproape de ieșirea de nord a cimitirului din Pectara, dar în gard. *** Magul, Manolo și Linu rămăseseră în cimitir până după ora doisprezece, în noaptea aceea. Magul spera să-l întâlnească pe fratele său strigoiul, dispărut din mormânt în urmă cu trei ani, Manolo să se convingă de existența strigoilor, iar Linu, dintr-o cauză mai puțin nobilă, să nu își lase cel mai bun prieten și coleg de facultate singur, printre morminte. Lumânările se stinseseră în cea mai mare parte, doar unele mai pâlpâiau pe sfârșite, aruncând ici și colo torente de lumină și fum în negrul cerului care se prefigura foarte dens, la orele acelea. Călugării care intraseră în cimitir după lăsarea nopții și le vânduseră cruci de argint cu medalioane, din mijlocul cărora un sfânt rostea o rugăciune, se retrăseseră într-un colț al cimitirului și își făceau socoteala la bani. Erau mulți călugării, vreo doisprezece, bărbați și femei, cu robe lungi și tichiuțe sau baticuri pe cap, aranjați mai ceva ca la liturghie. Ca după orice chef, printre morminte, se mai auzeau vocile unor bețivi, cărora țuica le înmuiase picioarele, și mârâiturile unor câini care se încăierau din când în când de la resturile de prescură aruncate de credincioși prin iarbă. Manolo fu surprins să observe că, pe la orele unu, Magul își arunca din ce în ce mai des privirea încruntată în ochii unui câine ce dădea târcoale mormintelor lângă care ei povesteau în șoaptă. Câinele părea să fie cel care nu cu mult timp în urmă trecuse peste mormintele din spatele Magului. Era ciudat să vadă un câine cu picioarele scurte ca de rață, corpul lung, coada dreaptă și privirea tulbure, gudurându-se pe lângă oameni, dar, mai ales, să schimbe priviri suspecte cu bietul bătrân. ‒ Ce spui, Manolo? îl întrebă Linu pe prietenul său, arătând cu bărbia înapoia bătrânului care, după ce chicotise puțin cu cățelul, porni în urma lui spre marginea cimitirului, cu privirea ațintită într-un un loc precis. ‒ N-a spus nici „noapte bună”, nici „la revedere”, tâmpiților!... observă Manolo. Se duce după câine, cred că o fi frate-su, strigoiul, ăsta cu picioare de-o șchioapă! N-ai văzut ce se mai înțelegeau din priviri? Merg să-i urmăresc! Poate îl văd când se transformă în om. ‒ Nu te du! Nu te băga în chestii din astea, Manolo! strigă Linu speriat în urma prietenului său, care o luase la fugă după bătrân. Vezi că te-ar putea duce și pe tine!... Se deschid multe capcane de pe la ora asta în cimitir! Manolo nici gând să se oprească. Linu porni în urma lui alergând prin întuneric, încercând să-l ajungă. S-au întâlnit a doua zi dimineața, la cincizeci de kilometri de sat.