Cimitirul pedepsiților

Cimitirul pedepsiților Morții își serbau centenarul. O dată, la o sută de ani, din zidurile Primului Palat, morții înviau să-și povestească coșmarurile. Nimic festiv, nimic distractiv, doar inima vrăjitorului Cuttyt plesnea de satisfacție când îi vedea smulgându-se dintre pietrele grele, ce-i țineau turtiți, secol după secol, în zid. Aveau fețele stoarse, trupurile seci, se târau cum puteau spre lespezile de calcar cioplite sumar. Femei și bărbați, fete și băieți, cu hainele putrede. Vrăjitorul îi ucidea încă o dată, și încă o dată, dar nu într-atât încât să se poată elibera de spaime. Unii erau doar oase cu craniile vii, alții putrezi pe jumătate, iar Pan Roci, ultimul pedepsit al cimitirului era încă aproape viu. Își memorau coșmarurile pe puținul ce le mai rămânea în craniu, de fiecare dată mai mic. Arena din curtea palatului, necurățată de la ultima lor întâlnire, urma să se umple de povestiri morbide. Erau o sută de morți pedepsiți să nu moară definitiv decât după o mie de ani. La fiecare aniversare înviau o sută. De la ultima lor aniversare, se mai adăugaseră patru, dar alți patru, cei mai vechi dintre ei, putreziseră. În crăpăturile dintre pietre, nu mai rămânea decât numele lor zgâriat, cu litere colțuroase, pe bolovanul de sus. Înaintau ca niște viermii incompleți, pe aleile dintre lespezile reci, spre locul de întâlnire. Câte doi, câte patru sau cinci, întinși pe șolduri. Nu se vedeau unii pe alții, ochii le putreziseră primii. Hanz Mein fusese adus acolo încă înaintea ieșirii zorilor. Știa că din Primul Palat sau Vechiul Palat, cum îl mai numea Cuttyt, nu se întorsese nimeni viu vreodată. Îl lăsaseră să stea în Capela Groparilor. Doi clopiteci, care trădaseră și ei, îi scoteau apă din fântâna largă de piatră. Trebuia să-i asculte pe morți. Să desprindă din coșmarurile lor idei, idei care, prelucrate apoi, să dea un studiu pentru transformarea obișnuiților în strigoi vrăjitori. Era unica șansă de a scăpa de acolo. Încă de la primele ore ale dimineții, îl auzise pe Cuttyt undeva, ca în cer, hohotind de râs, înainte să învie vreunul. Trecuse aproape pe întuneric prin dreptul zidului circular, citind ca într-o criptă enormă, pe pietrele de deasupra cadavrelor, numele celor îngropați de vii. Nu toți erau pedepsiți. Pe rândul de jos, în partea dinspre apus, erau îngropați familialii lui Cuttyt. În cripte largi, culcați pe o parte, fără să putrezească. Îi vedea prin vitrinele din cristal gros, pe care calopitecii gropari, le ștergeau în fiecare dimineață cu șervețele îmbibate în alcool. Ei nu trebuiau să se prezinte la serbarea centenarului, ei nu aveau coșmaruri. Doar pedepsiții, trădători sau inamicii. În partea de nord, printre pietrele enorme, rămăseseră câteva crăpături prin care se vedea afară. Nu erau atât de largi, încât să poată evada un om, dar Hanz Mein își dădu seama că sunt cripte, când văzu zgâriate, cu aceleași litere colțuroase, pe piatra de sus, câteva nume: Humanoid Felina, Trahan, Ciubuc, Cumbol și, la câțiva metri mai încolo, Hanz Mein. După numele lui, era zgâriat, de câteva ori, semnul întrebării. „Locul de veci al unui savant, gândi, crăpătură între două pietre, veșnicie oribilă. Semne interogative.” Continuă să pășească printre bolovani. De pe celelalte ziduri, din criptele cu cadavrele strivite, ale celor ce urmau să participe la serbarea centenarului morții, curgeau zdrențe; hainele cu care fuseseră îngropați pedepsiții: margini de rochii largi și franjuri de pantaloni putrefacți. Când termină ocolul prin interiorul panteonului fără acoperiș, se luminase de ceva vreme ceea ce părea a fi un cer translucid, nesigur. Calopitecii îi făceau semne cu lămpașul lor chior. Era semnalul de începere a marasmului. ‒ Deschide-te, poartă a Infernului! se auzi din cerul translucid, vocea vrăjitorului, și pietrele începură să se miște în ziduri. Ieșiți, cadavre vii, și vărsați tot ce ați adunat mai înspăimântător în voi, în ultima sută de ani! Morții zidiți în ultimele rânduri de sus se prăvăleau ca niște marionete de putregai pe aleea pe care tocmai pășise savantul, apoi se recompuneau cum puteau și începeau să se târască spre locurile ce păreau a le fi rezervate. Câțiva bătrâni, cu fețele incomplete, îl surprindeau de Hanz Mein cu pletele lor albe și unghiile imense, crescute din seva unui blestem enorm. Timp de două ore și jumătate șerpuiseră printre pietrele acoperite cu licheni, târându-se încet, totdeauna pe șolduri, împingându-se cu picioarele informe, morții pe care puterile vrăjitorului îi pedepsiseră să nu aibă parte de somnul etern. Nu se recunoșteau, poate nu se cunoscuseră niciodată, se alegeau după criterii cunoscute doar de ghiocul vrăjitorului Cuttyt care, din Turnul de optzeci și nouă de etaje, îi dirija în grupuri bine definite; nici după vârstele pe care le avuseseră când fuseseră îngropați în pereții Vechiului Palat, nici după sex, nici după vechimea în ziduri, nici după gradul de descompunere. Când se termină ceremonialul ieșirii din ziduri și al târâtului viermănos, incinta panteonului morbid se umplu de voci: unele groase și răgușite, altele înecate ori abia perceptibile, strecurate printre maxilare informe. Atunci calopitecii îi făcură iar semn lui Hanz Mein, cu lămpașul lor chior, iar acesta înțelese că se poate apropia de grupul celor șase morți, din apropierea fântânii. Cu reflexul lui de pământean, salută. Cadavrele nu-i răspunseră. Se așeză pe o piatră colțuroasă, la un metru depărtare de morți, închise ochii. „Dacă ei nu mă văd...” Primul coșmar pe care îl auzi povestit venea din stânga lui: „Se făcea că eram viu, îngăimă cadavrul. Era noapte, și eu, totuși, vedeam.” Se făcu liniște. Urmă o pauză lungă. Hanz Mein auzi un ciocănit de mandibulă pe maxilar și deschise ochii. Un alt cadavru încerca să spună ceva, dar corzile lui vocale putreziseră. Îl privi cu milă. Își întoarse privirea spre cadavrul unui tânăr ce nu-și putea ține capul sus. Încolăcit ca un vierme în propria lui neputință, mortul începu cu sunete rare: „Am visat că sunt viu și că mă pot întoarce acasă. Era lumină, dar, totuși, nu vedeam.” Hanz Mein se ridică de pe lespedea pe care șezuse și se apropie de cadavrul bărbatului care nu mai avusese putere să se târască până în dreptul celorlalți. Se mulțumise să-și întoarcă fața spre ei și să-și aștepte rândul. „Eu sunt viu! îl auzi pe acesta povestind, și nici nu ar mai trebui să mă țină aici. Am conștientizat că sunt viu, încă din prima clipă când m-au înghesuit calopitecii între pietrele alea. Atâta doar că îmi lipsea puterea de-a mă opune. Sunt viu și nu visez asta, știu sigur că sunt viu!” Hanz Mein se apropie, se aplecă asupra lui și privi înăuntrul craniului prin caverna care, cândva, fusese ureche. Creierul mortului, învelit în licheni, pulsa ca plasma din interiorul unui ghioc. „Da, sunt viu”, mai bolborosi mortul, apoi se prăbuși de osteneală. Avea jumătatea stângă a feței intactă, îngălbenită, stoarsă, imprimată cu firicele de nisip, dar vie. Se lăsă în genunchi, își introduse degetul arătător prin gaura craniului, spre creier. Voia să se convingă de realitatea acestuia, când, din cerul nesigur, deosebit de senin la ora aceea, se auzi vocea vrăjitorului Cuttyt. ‒ Nu-mi atinge cadavrele, Hanz Mein! Se sperie, uitase că nu e de capul lui acolo. Făcu un pas înapoi, se ridică în picioare. Privi înspre locul din care venise sunetul. Nu-l văzu pe vrăjitor, deși, după cum îi sunară în urechi cuvintele acestuia, părea că e aproape. Așteptă câteva minute. Din grupul celor șase nu mai vorbi nimeni. Vocile lor muriseră. Porni pe alee, spre curba potcoavei formate de ziduri. Două bătrâne, cu baticurile lor țuguiate deasupra frunții, înnodate sub bărbie, se conservaseră aproape perfect. Păreau chiar zglobii, în raport cu putrefacții, și atât de vii, încât te mirai că stau târșite acolo, pe o parte, de parcă nu ar fi vrut să-i supere pe ceilalți. ‒ Bună ziua, mătușilor! le salută Hanz Mein, de data aceasta convins că trebuie să facă acest lucru. Cum merg treburile pe aici? Tăcere. Moartele își vedeau de treaba lor, sporovăind vorbe, doar de ele înțelese. Aveau șoldurile aplatizate, umerii turtiți, dar întregi, picioarele alungite, sub poalele unor veșminte țărănești. Le ocoli prin partea stângă a unui imens mușuroi de furnici, ca să ajungă din jos de ele. Privi de acolo, ochii femeilor lipseau. „Poate le lipsesc și urechile, gândi Hanz Mein, din moment ce par vii și nu răspund la salut. Sub baticurile alea... cine știe!” Ar mai fi întârziat în dreptul lor, dacă din grupul celor cinci bărbați, aflați la doar trei, patru metri mai încolo, nu l-ar fi auzit pe unul cu barba neagră și lungă, crescută din osul mandibulei albe, zicând: „Ultimul meu coșmar a început așa: Eram viu sau cel puțin așa mi se părea. M-am întors de la liturghie, aici, în mormântul dintre pietre. Și tot mă miram că am venit de bunăvoie, ca nu-mi era musai. În cer, Cuttyt îl înlocuise pe Dumnezeu și asta nu îmi plăcea deloc. Nu eram obișnuit cu el, nu-mi convenea să mă închin lui. Încă de pe băncile seminarului învățasem să nu mă închin la alt Dumnezeu, decât la Cel Sfânt.” ‒ Ăsta a fost preot, gândi Hanz Mein. Se așeză și el pe un șold, ca și cum s-ar fi târât, tot dintre pietre, împreună cu ei. Îi era clar că mortul nu îl vede, dar totuși, se așeză în direcția privirilor lui. Ceilalți patru morți, din grupul preotului, tăceau. Își mișcau din când capetele în sus și în jos, dintr-un reflex obscur de comunicare, însă foarte încet. Unul îngăimă ceva, un fel de angajare în acea discuție, dar cuvintele lui se pierdură morbide, într-un somn subit. Mortul își întinse picioarele subțiri, ca de scaun, pe iarba aspră, zvâcni de câteva ori din întreaga lui neființă și amuți. ‒ Sunteți preot? întrebă Hanz Mein, fără mari speranțe de a putea intra în dialog cu mortul. Previziunea lui se împlini; preotul nu răspunse. Îl mai privi o dată în față? ‒ Sunteți preot? întrebă iar. ‒ Cu morții nu se poate vorbi! vui vocea lui Cuttyt din spațiul de deasupra sa. Tu ești trimis acolo să asculți, numai cei ieșiți dintre pietre aniversează azi. Ascultă morții, ascultă morții, Hanz Mein! Lasă-i să-și povestească coșmarurile! urlă, cu demența lui cunoscută, vrăjitorul. Neamțul nu-și mută privirea de la mort. Aștepta cu răbdare momentul în care mandibula descarnată va începe să miște. Minutele trecură, iar preotul deveni inert. O adiere de vânt flutură un colț din roba lui uscată, ca o frunză de prun. După o jumătate de oră, cadavrul preotului se împinse jumătate de metru în sus, pe aleea spinoasă, către celelalte cadavre, dar fără cuvânt. „Sunt viu! auzi o voce puternică, prelungă, departe de locul unde se afla. Toți știți că sunt viu. Un val imens a inundat cripta, mă trage în larg.” Hanz Mein se ridică din poziția de cadavru în care stătuse la picioarele preotului, căută cu privirea printre putrefacții și repede îl zări pe vorbitor. Era un corp turtit, cu grosimea de cincisprezece, douăzeci de centimetri și lat cât o saltea din pătuțul unui copil, în formă de om. Avea umerii băgați înspre olaltă, bazinul smintit de la loc, picioarele lipite, fața de căprioară. În gura cât o coajă de migdală, presupuse că pâlpâie o aprigă limbă, pentru că, înainte să pornească spre el, îl auzi repetând: „Sunt viu, toți știți că sunt viu!” Când ajunse în apropierea mortului, acesta își întrerupse coșmarul. Se ghemui, împingându-și genunchii către bărbie, trăgându-și, cu dificultate, brațele sub paltonul mucigăit. Tăcu. Trupul lui, lățit sub presiunea unei pietre imense, părea un decupaj. Își dădu seama că îl văzuse de dimineață în cripta din zid, în stânga porții de la intrare. Îl recunoscu după paltonul gros, cu guler îmblănit, a cărui margine atârna peste pietrele de jos, până aproape de mortul următor. Nu-i reținu numele înscris pe piatră, deși îl citise când inspectase cavoul, dar presupuse că e o personalitate, din moment ce purta veștminte domnești. Așteptă câteva minute neclintit. Bănuia că, în momentul în care cadavrele îi simt prezența, se chircesc în neființa lor, evitând să-și depene amintirile ultimilor o sută de ani. ‒ Pe ăla, de opt sute de ani, îl trage valul în larg, răsună stridentă, lipsită de respect pentru morți, vocea vrăjitorului. E tatăl Humanoid Felinei, Hanz Mein! Neamțul nu-și ridică privirea spre locul din care veni sunetul. Nu-l interesau detalii despre identitatea putrefacților înviați în jurul său, câtă vreme, în toate intervențiile sale, vrăjitorul fusese scârbos. Se deplasă în tăcere pe aleea ce șerpuia printre grupurile de cadavre, până în partea opusă porților de intrare, apucă cărăruia ce ducea către zidul de pe colină, oprindu-se în dreptul unei cripte, din care mortul nu ieșise afară. ‒ Eu sunt administratorul morților, se pomeni întâmpinat de vocea celui întins pe spate, în crăpătura dintre pietre. Eu sunt administratorul morților, repetă cadavrul. ‒ Mă vedeți? se pomeni Hanz Mein întrebând. Tăcere. Din nou, tăcere. Tăcerea morților începu să îl enerveze. Nu știa cât durează serbarea centenarului în Vechiul Palat, dar scurgerea timpului, oricât de încet s-ar fi produs, era în defavoarea lui. Se apropie de peretele colțuros cât putu de tare, se întinse pe vârfurile picioarelor și-i atinseră mortului, zidit la doi metri înălțime, umărul ieșit în afară. ‒ Povestește-ți coșmarurile! îi ceru cadavrului, iar, când încercă să îl zgâlțâie de umăr, degetele îi intrară în carnea acestuia. Sunt aici ca să strâng idei pentru o cauză nobilă, își zise iritat, folosind ghilimelele pentru închiderea acelei noblețe. ‒ Nu-mi atinge cadavrele, Hanz Mein! auzi iar vocea răutăcioasă a vrăjitorului, și insistențele acestuia îl enervară atât de tare, încât hotărî să renunțe la oferta lui Cuttyt. Închise ochii, se lăsă pe vine, căzu în șezut pe nisipul umed de la baza peretelui. „Îmi imaginez că sunt viu”, murmură și el, obosit de propriu-i coșmar. Își astupă urechile cu palmele albe. Stătu în poziția aceea minute în șir. În afară de un strigăt de hăitaș ce-și asmuțea câinii, undeva departe prin pădurile vrăjite ale Furryei, nu mai auzi nimic. „Ce pot eu învăța de la morți? gândi. Transformarea oamenilor obișnuiți în strigoi vrăjitori este imposibilă. Coșmarurile altora nu pot deveni sursă de inspirație pentru mine. Practic, sunt condamnat să trăiesc această stranie umilință! Mă sinucid! Așa, vrăjitorul nu va dispune de sufletul meu, de trupul meu putred. Condamnați la nemurirea oarbă, ucișii lui, atinși de o vrajă cumplită. Nu pot accepta asta.” Un somn devastator îl cuprinse. Se răsturnă pe o parte, încovrigat ca un câine adormit pe asfaltul înghețat. Începu să tremure. Mortul din cripta de deasupra lui nu mai scoase niciun cuvânt. Departe de el, auzea vag, vocea unui alt mort, mai vorbăreț decât ceilalți, dar nu reuși să dezlege sensul cuvintelor aceluia. „Un mort ținut viu printr-o vrajă, pentru a-ți bate joc de el, e o blasfemie, gândi. Cuttyt ar trebui ucis, și singurul care poate face acest lucru este Dumnezeu.” „Dumnezeu nu pătrunde aici! auzi, prin somn, vocea vrăjitorului. Ăsta e cerul meu, Hanz Mein!” Se cutremură. În clipa aceea înțelese că vrăjitorul, prin intermediul ghiocului, îi supraveghează meditația. Decise să nu mai gândească nimic, să se sinucidă prin dorința de moarte. „Nici asta nu mai poți face! îl auzi iar pe vrăjitor. Eu sunt cel care hotărăște aici!” Spionarea meditației sale îl enervă atât de tare, încât îi dădu puterea să se ridice în picioare, să-și facă palmele pâlnie în dreptul gurii și să strige. „Taci! Taci!” auzi vocea mortului de deasupra sa și, în loc să pună întrebări răutăcioase către cerul lui Cuttyt, se întoarse spre mort. „De ce e oportun să tac?” întrebă. Dar mortul amuțise deja, iar răspunsul... Porni pe alee, buimac, înspre centrul platoului. Acolo, un grup de patruzeci, cincizeci de cadavre, în cadrul unui ritual ciudat, se ridicase în genunchii, ascultând coșmarul în desfășurare al unui alt pedepsit, care tocmai se zbătea în somn pe covorul de frunze. Mări pasul. Când ajunse în apropierea cercului format din cadavrele îngenunchiate, se descălță. Își luă pantofii în mână și se apropie pe vârfurile picioarelor să nu facă zgomot. „Sunt viu! spunea mortul, al cărui chip era ascuns de câteva frunze, căzute în ultimul moment peste fața sa. În curând voi putrezi, pentru că anul viitor se împlinesc o mie de ani de când am fost zidit între pietre, nu știu cine-mi va lua locul.” Hanz Mein se gândi la el. Morții din jur aplaudară printr-un gâlgâit de curcani. Ar fi vrut să vadă fața mortului care-și trăia coșmarul, dar peste chipul acestuia continuau să cadă frunze dintr-un platan crescut în apropiere. „Când am fost înghesuit în zid, calopitecii gropari balansau lămpașul lor chior prin dreptul privirilor mele. Da, atunci aveam ochi, nu-mi putreziseră încă. O mie de ani trec repede, mă consolă unul din ei. O luasem drept speranță. Dar n-au trecut repede.” Cadavrul tăcu iar. Și morții din jur gâlgâiră din nou. Hanz Mein se și văzu scoțând aceleași gâlgâituri oribile, peste o sută de ani, în jurul unui alt pedepsit cu chipul acoperit de frunze. Vru să se întoarcă cu spatele către morți, dar își dădu seama că fuga de realitate nu-i va folosi la nimic. Cadavrele, din jurul celui ce-și povestea subconștientul, începură să se lase încet-încet, unul câte unul, pe o parte, răpuse de un somn profund. Se încovrigaseră, asemeni celor ce vorbiseră sau ascultaseră coșmarurile altora, înaintea lor, sforăind. Doar Hanz Mein rămase în picioare, privind uimit spre morți, fără să desprindă, din coșmarul milenarului putrefact, vreo idee salvatoare. „Gata! se auzi vocea vrăjitorului Cuttyt, trecând ca un tunet prin cerul ceva mai plumburiu decât de dimineață. Le va lua patru ore calopitecilor gropari să-i suie în cripte! Închide-te, poartă a Infernului, și, prin voința mea, dă-le morților puterea să se târască spre mormintele lor!” Hanz Mein nu se așteptă la nimic bun. Cadavrele adormiseră subit, fiecare în locul în care se aflase în momentul anunțării închiderii centenarului. Un cor de sforăituri înecate începu să se audă în jur, ca și când o mie de porci înjunghiați, în același timp, și-ar fi dat ultima suflare. Rămăsese singur, în poziție verticală, privind înmărmurit la trupurile putrefacte, chircite în îmbrăcămintea lor zdrențuită. Calopitecii gropari legănau iar lămpașul lor chior, într-o parte și-n alta, în apropierea fântânii și, de data aceasta, prin plumburiul coborât deasupra platoului, acesta lumina mai puternic. „Fântâna, fântâna!” auzi un țipăt venind dinspre zidul lângă care adormise ceva mai devreme. Privi înspre fântâna din partea de jos a platoului, din care calopitecii gropari scoseseră apă la primele ore ale dimineții și nu văzu nimic. Se răsuci pe călcâie și îl văzu pe administratorul morților ieșind din cripta în care ținuse loc de mortar pe durată serbării centenarului după ce, alt mort, îl înlocuise în cripta lui. „Ăsta e efectul Mănăstirea Argeșului”, gândi. Cadavrele țin loc de mortar. În momentul în care și ultimul cadavru părăsește zidul, Vechiul Palat se prăbușește.” Își puse încălțămintea și se apropie de mortul cu umărul putred. „Ce înseamnă fântâna?” îl întrebă, în timp ce acesta se îndepărta de zid, târându-se pe un șold, asemeni celorlalți morți, spre aleea uscată din apropiere, pentru a beneficia și el, câteva minute, de sărbătoarea aproape încheiată. Administratorul morților nu-i răspunse. Se mulțumi să se târască până în apropierea unui cadavru feminin și să-și pună obrazul pe femurul piciorului acesteia. „O fi soția sa, gândi Hanz Mein. O dată la o sută de ani se reîntâlnesc și se pot mângâia unul pe celălalt, în felul acesta.” După nici jumătate de oră, cadavrele de pe platoul din interiorul Vechiului Palat dădură semne de deșteptare și începură să se târască, cum putură, către criptele lor. Unii, mai încet, alții mai repede, fiecare după gradul lui de descompunere. Privit de pe colina pe care Hanz Mein încremenise în picioare, platoul părea o rană în care niște viermi în descompunere se luptau să supraviețuiască, hrănindu-se din puroiul unui lamentabil blestem. Doar administratorul morților nu se sinchisea de ordinul vrăjitorului, el continuând să rămână inert, cu obrazul lipit de femurul piciorului presupusei sale soții. Nu sforăia, deși lăsa impresia unui somn adânc sau al unei morți autentice. Hanz Mein îl privi mânios. Ar fi vrut ca înainte de intrarea în letargie, să-i fi dezvăluit semnificația acelui urlet. Dar, cum înțelese că după fiecare sforțare de comunicare, cadavrele cad într-o tăcere definitivă, nu-și mai făcu iluzii. Porni în fugă, pe lângă uriașul zid, pe aleea ce ducea către mormântul părinților lui Cuttyt, spre poarta de la intrare. Își aduse aminte că undeva, pe pietrele de căpătâi, dimineață, văzuse zgâriat numele lui Pan Roci. Ar fi vrut să-l întâlnească, să vadă care este starea de descompunere a strigoiului vrăjitor, după ce Fluturele cu Cap de Câine îl otrăvise cu veninul său vrăjit. Nu-l remarcă între zecile de putrefacți care, încet-încet, se apropiau de criptele lor. Îi văzu însă pe cei doi calopiteci zdraveni, ca niște halterofili, apucând cadavrele, unul de umeri, celălalt de picioare și azvârlindu-le în crăpăturile dintre pietrele care se lărgeau ca niște fălci acționate hidraulic, să le facă loc, după care îi presau în somnul centenar. ‒ Cum apucați morții ca pe niște saci putrezi? îi întrebă pe calopiteci. Nu vă temeți că o să rămâneți în mâini cu oasele lor?” Tăcere. Asemeni morților pe care îi azvârleau în locașurile lor dintre pietre, și calopitecii gropari erau muți. Prinși de munca strașnică, grăbiți să nu-i prindă noaptea, păreau să nici nu-l fi auzit. Când își îndreptă privirea către zid, remarcă că se afla chiar în dreptul propriului cavou. Până la el, groparii nu mai aveau de azvârlit în cripte mai mult de patru sau cinci morți. Tresări scurt, își strânse pumnii și o zbughi la fugă pe aleea pe care venise. Ajuns în dreptul administratorului morților se opri și îl privi de aproape. Acesta își răsucise capul și își lipise și celălalt obraz de femurul femeii. „Hei! strigă. Mă auzi?” Administratorul morților nu-i răspunse. Ar fi vrut să-l tragă de mâneca flanelei scorțoase, să-l facă să vorbească. Se temu însă că iar îl va auzi pe Cuttyt răcnind în cerul de deasupra sa și nu putu suporta acest gând. Pe platoul în pantă, dintre zidurile groase de piatră ale Vechiului Palat, era din ce în ce mai puțină lumină. Lămpașul chior se aprinsese deja pe fereastra Capelei Groparilor. Cele mai multe cadavre erau zidite în peretele din partea opusă acestei mici clădiri. Dincolo, către nord, doar din loc în loc, câte un mort își aștepta suirea în criptă. Această constatare îl făcu pe Hanz Mein să transpire și repede simți cămașa lipindu-i-se de piele. În nici o jumătate de oră, calopitecii își terminau treaba și, constatând acest lucru, se gândi la el. „Ce se va întâmpla cu mine de azi înainte?” se întrebă, știind că din Primul Palat nu se întorsese nimeni viu vreodată. Idei, din care să tragă concluzii științifice, pe baza cărora să poată începe cercetarea privind transformarea oamenilor obișnuiți în strigoi vrăjitori, de la morți, nu desprinse. Se îndreptă spre centrul platoului, se opri lângă platanul tânăr din coroana căruia continuau să cadă frunze, una câte una. Mortul care crezuse că o mie de ani trec repede, nu mai era acolo. Se întinse pe spate în locul din care acesta plecase târându-se pe șoldul lui sec, își puse mâinile încrucișate pe piept, așteptând ca frunzele să-i acopere mai întâi fața, apoi tot corpul. Prefera să fie îngropat de viu, sub o grămadă de frunze uscate, să putrezească odată cu ele, decât să se vadă azvârlit de cei doi calopiteci halterofili între fălcile pietrelor colțuroase din zid. La început văzu frunzele plutind în aer, legănându-se ca pe valuri, înainte să se oprească pe chipul său. Apoi le simți doar, acoperindu-i dosul mâinii, fruntea, picioarele, întregul corp. I se păru confortabil să moară de moarte adevărată, îngropat sub frunze, să putrezească asemeni obișnuiților, să miroasă a hoit, decât prins în mrejele unei vrăji cumplite, al cărei stăpân nemilos să-i batjocorească trupul și sufletul o mie de ani. Mirosul vegetal al frunzelor și propria lui respirație erau singurele componente ale lumii din jur, în realitatea cărora mai credea. Stătu așa aproape două ore. O durere cumplită de rinichi îl obligă să se ridice în fund și, oricât de mult s-ar fi concentrat asupra sinuciderii prin voință, înțelese că acest tip de moarte nu se produce. Își deschise ochii, îndepărtă frunzele de pe corp cu palma, privi în jos. Se făcuse întuneric bezna. Lămpașul nu mai era chior, dimpotrivă, lumina foarte puternic la ora aceea și fusese agățat de găleata ce spânzura în cumpăna de deasupra fântânii. Se ridică în picioare. Îi văzu pe cei doi calopiteci spălându-se la busturile goale, umplându-și pumnii cu apa ce dădea peste marginile zidăriei rotunde. În jur era liniște, o liniște de mormânt, nu, nu de mormânt, de morminte. Morții din ziduri nu mai sforăiau și nu-și mai povesteau coșmarurile, le trăiau poate. După doar câteva minute, îl văzu pe primul calopitec urcând pe bordura fântânii și aruncându-se, cu picioarele înainte, în interiorul acesteia. La scurt timp în urma lui, și celălalt. Trezit ca dintr-un vis urât, mintea i se lumină și porni în fugă, într-acolo. Când ajunse în dreptul fântânii, lămpașul de deasupra lui începu să se legene puternic într-o parte și-n alta, să producă curenții care să-l stingă. Apucă totuși să privească în urma calopitecilor gropari, în interiorul fântânii. Valurile circulare mai izbeau încă pereții acoperiți de mușchi și licheni. Iar în străfundul acesteia, un tobogan luminos ducea în afara palatului. Se aruncă și el în picioare, în adâncul fântânii, cu mâinile și privirea îndreptate în sus. În clipa aceea, felinarul se stinse.