Poezii

În sânge dragostea rămâne virgină oricât ar iubi, se ascunde în buruienile inimii și-n nervi, globulele albe o urăsc de moarte, iar cele roșii îi duc praporul încă de când e mică. Uneori iese pe

La mine-n ființă moartea fierbe haine – bipoem În vreme ce moartea era un capriciu al copilăriei, viața nu avea mașina ei de spălat rufe. Cearșafurile grele din pânză de cânepă și cămășile și le

La formarea acestor artere și inimi diluate cu flăcări îmi modelez vasele sanguine în formele nisipului umed, sângele folosește formulele alternative ale globulelor mici de statură în falii

Ai crede că te poți înșela privind Cerul de aproape: vezi îngeri degenerați, zeițe scăzute în înălțime. Între furnici și zei, media de înălțime e din ce în ce mai mică, se pare că ouăle îngerilor

Am izbucnit în plâns când a apus Cerul, Soarele îl dăduse afară din spitalele cu ultraviolete ‒ îl contaminase cu bube și lacrimi ‒ acum locuia cu chirie la mine în suflet. Îi dădusem camera

N-am să imit moartea, nici gând, sicriele de uz casnic se dau la talciocul din colțul cordului, auricule și ventricule de vânzare, scrie pe geamul unei case pline cu sânge: când se inundă

Am înțeles că nu ne știm iubi, ne sărutăm cu dragostea în dinți, sudoarea de pe buze are zimți în timp ce moartea învață a vorbi. Ne îmbrățișăm cum s-ar iubi copacii, dar speciile diferite dintre

Cred că ar trebui să încerc noaptea asta (Luna măruntă ar putea să coboare un metru) să mușc din norii uciși în lava sudalmelor, forjând la mici dimensiuni sorii de fier. Dacă mi-aș pregăti cina

Fața mi se întoarce uneori pe partea cealaltă a ființei, când în interiorul meu plouă cu neuroni și sinapse bolnave. Un encefal mic, cât palma unui păianjen, țese punți pe marginea gropilor din

E noapte și e frig în Paradis, luceferii se duc încet la școală bând întuneric dintr-un vast închis, de parcă Cerul transformat în smoală s-a învinețit ca umbra pe Pământ. Cu mersul lor, un fel de

Am o bucată din umbra ta aici, în mâini e cea mai mare parte din ce-ai fost, din mușcăturile iubirii unor câini, am învățat iubirea pe de rost. Am o bucată aici din umbra ta, în sânge, un fluviu

Ceea ce a murit călcat în picioarele tale avea trupul meu. Ducând lumina sub braț, ai tresărit la sfântul îmbrăcat în negru. De câte ori te văd cu trecutul în brațe, plâng. Sunt un balon

Războiul mondial din interiorul meu – bipoem Dragostea, între două ziduri foarte apropiate unul de celălalt, se sufocă, iubirea feminină are gleznele subțiri. Migrenele sentimentelor nu se pot

Veșnicia mea mută Mă tot gândesc cum aș putea să ar din veșnicia mută un hectar și să cultiv pe el doar har din Coca-Cola la pahar. Nu înțeleg ce-n ființa mea se zbate și nici ce veșnicie mă

Pe... (ce ) am să-l includ în echipa mea care mă conduce spre haos aici sunetele se descompun în silabe cu picioare lungi stelele se roagă-n genunchi pe el nu-l va recunoaște nici auzul meu viu pe

Așa scrie pe bucățile de haos din care sunt alcătuiți nervii mei: “Cerul este o boarfă a eternității din care ne smulgem cu greu să murim!” Noi, cei de aici, râdem deodată ca și când am suferi de

În viziunile acestea cu lanțuri la picioare, în care Dumnezeu își vopsește barba ca să pară mai tânăr, realitatea își mușcă buzele, eu mă dau la o parte, femeia mea iubită a născut un gol imens. Iar

Bipoemul este o formă fixă a genului liric inventată de Ioan Silvan, drept criteriu de evaluare lirică. Prozodia constă în scrierea unui poem alcătuită din două părți: partea întâi: 3 strofe de câte

Și astăzi, profesoara de română ne va vorbi, ca-n urmă cu un an, de Eminescu și de-ai lui luceferi sau poate de spărtura dintr-un geam prin care vei ieși din carnea Lunii, ce va pătrunde atuncea

Nașterea himerei Neantul e lăuntric, privirea-ntoarsă-n mine, în infinutu-acesta, dungi negre de-ntuneric obscurizează-n gânduri și-n ochi lumina frunții; e însuși semnul lipsei prezentului

Destinul e un drum sau... poate mersul ce-ți folosește pașii, o cale de urmat sau... poate spațiul realității concentrat în trupul tău. Destinul poate fi repartizarea morții pe ore și pe

Mă întorc în același zâmbet pripit, nebunia-i nocivă și-n vorba unui neam părăsit arene de zgomot tulbură seara. Alint broasca ușii scăldată în razele verzi, inutil mă încarc cu

În preajmă-ți mă ții să-ți semăn în nimic și-n ironic și-n oase-mi plonjezi ca un sâmbure iarna. De friguri s-aud ca de-un drog odinioară trosnind și-un catarg, noaptea-n somn, cu chelitu-i

Doar sentimentul trădării tresare când femeia se divulgă cuibărită-n frăgezimea surâsului, atunci, în câte o mulțime te îmbraci; privind în jur blestemul se ridică de pe răni ca un

Mi-aș umili mormântul de n-aș lăsa să zburde pe câmpie precum un miel, în tandra-i nebunie, divinul vers, și chiar dacă lipsit de interes nu am pus nicio aură în icoană, tot nu i-am rătăcit

În mâini nu am, de suflet, Dumnezei să-i strâng, să îi comprim sau să-i dilat, iar din priviri nu pot să vi-i arăt mai mici, mai mari sau buni de cumpărat prin târguri și oboare. Ce lucru mare

Privirea este dreptul fiecărui trup la frumuseți! Bătaia inimii, un fel de-mpins spre moarte, iar gândul obsesiv, un viciu al simțirii. La ce vedere a sensului te înfiori și taci răpus de

Divinitatea-n trup trăiește-n sânge De inimi ați avea, în loc de ochi, ați fi văzut demult Dumnezeirea, ar fi trecut prin voi... și, cu puțin noroc, s-ar fi oprit, dar ce nimic ați strecurat

La ora unu, noaptea, în turnul catedralei un înger spintecă secundele-ntr-un cântec, cupola pare un gigantic pântec sub sunetul ce din priviri măsoară... la ora aceasta clopotul visează cu păr

Arde-n potire suflet de țărani și fumul lor spre ceruri urlă, geme, s-au țărănit din daci și din romani și nu mai vin zăpezile să-i cheme. De două mii de ani tot suflă cornul în

Aici doar Dumnezeu a rămas neschimbat, pământul e putred, soarele crud, cerul cade din sfințenia albastrului ud, vântul seacă morile de oftat, aici, nu văd păsări în gard, nici câini, nici

Un mare ștab în agonie Pare să fie Orășanu, Când critică la poezie Gândești că-i Garcea cu pulanu\'!

Un pas neobservat făcut la întâmplare îți pare mai nimic, să mergi nu e sublim, și-atunci te-ntorci în trupul din care-ți cade umbra. Aproape e lăsarea-n lenevire a mișcării, se caută iar un

Privirea este dreptul fiecărui trup la frumuseți! Bătaia inimii, un fel de-mpins spre moarte, iar gândul obsesiv, un viciu al simțirii. La ce vedere a sensului te înfiori și taci răpus de

Poezie, tremur divin, corzile tale de mă conțin sângele-mi cântă din Dumnezeu, de parcă prin vene ți-aș curge eu, poezie, foc în rostire, fior al salvării din adormire, extaz sublim sfidând

Ciudățenii Muuu! muuu! muuu! ham! ham! ham! o pădure tace și ascultă, un copac se-ndoaie apăsat de nori, plânge către stele un lătrat de câine muge altădată, transformat în