Nașterea himerei
Nașterea himerei Neantul e lăuntric, privirea-ntoarsă-n mine, în infinutu-acesta, dungi negre de-ntuneric obscurizează-n gânduri și-n ochi lumina frunții; e însuși semnul lipsei prezentului
Podoabă trecerii
Destinul e un drum sau... poate mersul ce-ți folosește pașii, o cale de urmat sau... poate spațiul realității concentrat în trupul tău. Destinul poate fi repartizarea morții pe ore și pe
Înapoi întorcându-se, invalizii
Mă întorc în același zâmbet pripit, nebunia-i nocivă și-n vorba unui neam părăsit arene de zgomot tulbură seara. Alint broasca ușii scăldată în razele verzi, inutil mă încarc cu
Crater
În preajmă-ți mă ții să-ți semăn în nimic și-n ironic și-n oase-mi plonjezi ca un sâmbure iarna. De friguri s-aud ca de-un drog odinioară trosnind și-un catarg, noaptea-n somn, cu chelitu-i
Reminiscență
Doar sentimentul trădării tresare când femeia se divulgă cuibărită-n frăgezimea surâsului, atunci, în câte o mulțime te îmbraci; privind în jur blestemul se ridică de pe răni ca un
Întâi a fost cuvântul gândit
Mi-aș umili mormântul de n-aș lăsa să zburde pe câmpie precum un miel, în tandra-i nebunie, divinul vers, și chiar dacă lipsit de interes nu am pus nicio aură în icoană, tot nu i-am rătăcit
În mâini nu am de suflet Dumnezei
În mâini nu am, de suflet, Dumnezei să-i strâng, să îi comprim sau să-i dilat, iar din priviri nu pot să vi-i arăt mai mici, mai mari sau buni de cumpărat prin târguri și oboare. Ce lucru mare
Nu-i sufletul o stea aprinsă-n ochi
Privirea este dreptul fiecărui trup la frumuseți! Bătaia inimii, un fel de-mpins spre moarte, iar gândul obsesiv, un viciu al simțirii. La ce vedere a sensului te înfiori și taci răpus de
Divinitatea-n trup trăiește-n sânge
Divinitatea-n trup trăiește-n sânge De inimi ați avea, în loc de ochi, ați fi văzut demult Dumnezeirea, ar fi trecut prin voi... și, cu puțin noroc, s-ar fi oprit, dar ce nimic ați strecurat
Unde în turn
La ora unu, noaptea, în turnul catedralei un înger spintecă secundele-ntr-un cântec, cupola pare un gigantic pântec sub sunetul ce din priviri măsoară... la ora aceasta clopotul visează cu păr
Suflet de țărani
Arde-n potire suflet de țărani și fumul lor spre ceruri urlă, geme, s-au țărănit din daci și din romani și nu mai vin zăpezile să-i cheme. De două mii de ani tot suflă cornul în
Lacrimi de Castillia La Mancha
Aici doar Dumnezeu a rămas neschimbat, pământul e putred, soarele crud, cerul cade din sfințenia albastrului ud, vântul seacă morile de oftat, aici, nu văd păsări în gard, nici câini, nici
Epigramă
Un mare ștab în agonie Pare să fie Orășanu, Când critică la poezie Gândești că-i Garcea cu pulanu\'!
Adunați-vă surâsul să-i restituiți uimirii noblețea
Un pas neobservat făcut la întâmplare îți pare mai nimic, să mergi nu e sublim, și-atunci te-ntorci în trupul din care-ți cade umbra. Aproape e lăsarea-n lenevire a mișcării, se caută iar un
Nu-i sufletul o stea aprinsă-n ochi
Privirea este dreptul fiecărui trup la frumuseți! Bătaia inimii, un fel de-mpins spre moarte, iar gândul obsesiv, un viciu al simțirii. La ce vedere a sensului te înfiori și taci răpus de
Poezia cerului mă aude
Poezie, tremur divin, corzile tale de mă conțin sângele-mi cântă din Dumnezeu, de parcă prin vene ți-aș curge eu, poezie, foc în rostire, fior al salvării din adormire, extaz sublim sfidând
CIUDĂȚENII
Ciudățenii Muuu! muuu! muuu! ham! ham! ham! o pădure tace și ascultă, un copac se-ndoaie apăsat de nori, plânge către stele un lătrat de câine muge altădată, transformat în
