Vasile Pomană

Seara aceea nu avea planuri. Era doar una dintre acele seri în care orașul își desface cămașa la gât și respiră mai încet. Ne-am întâlnit aproape din greșeală, ca două gânduri care se lovesc într-o

L-am întâlnit într-o după-amiază fără balauri, la o masă mică, rotundă, cu două cești aburinde și o liniște care nu semăna cu niciun basm. Nu avea cal, nici paloș. Doar o oboseală așezată pe umeri ca

Ne jucam de-a războiul printre garaje, cu pistoale de plastic și gloanțe imaginare. “pac-pac”, cădeam teatral în praf și ne ridicam râzând, cu genunchii juliți și onoarea intactă. Strigam

Întunericul nu este neant. Este o culoare rănită, o culoare care n-a știut să ceară voie și, din prea multe încercări de a fi, s-a adâncit în negru. În el nu e gol, ci memorie. Un fel de tăcere

Să ne jucăm de-a sensul! Ca doi copii care nu întreabă „unde”, ci doar „mai stăm?” Să punem iubirea pe masă fără sa o măsurăm, să o împingem Sau să o tragem de mânecă spre viitor. Să fie caldă

Între două respirații nu ne pierdem brusc. Ne subțiem. Câte puțin în fiecare zi, în lucrurile pe care le amânăm, în tăcerile pe care le numim „pace”. Viața nu ne lovește , ne învață pe

Iar n-am făcut ce-am zis aseară, când, plin de ambiții, promiteam că mâine voi fi un om nou, și tu ai zâmbit știind prea bine că eu rămân același model doar că ediția întârziată. Iar n-am

Mai întâi m-a durut mâna dreaptă, cea cu care te căutam prin întuneric, desenându-ți obrajii în aer ca pe o hartă pe care o știam pe de rost, dar pe care o tot verificam să nu mă fi mințit

Nu am venit în această lume să fiu ceară topită în palma întâmplării. Am fost lut ars în focul divin, acela care m-a transformat în ființă până la ultima particulă de praf. Când aripile mi se

Cum fumegă căpițele Ponorului, așa respiră amintirea — aburi domoli de fân și de timp, ca o tămâie din trecut un abur blând între pământ și cer, care nu știi dacă se ridică sau se

Am obosit să caut înălțimi, dar am învățat tăcerea pietrei. Nu tot ce stă e înfrânt, uneori răbdarea are aripi invizibile. Voi înțelege într-o zi că muntele nu e nemișcare, ci cea mai lentă

Nu mi-e teamă de moartea cu coasă, căci ea, în poveștile noastre, nu vine să taie, ci să adune ce s-a risipit. Mi-e teamă de moartea cu clopul tras pe ochi, cea care trecea prin sat fără

Port în carne o hartă fără legendă, un mers ce uneori calcă linia dreaptă, alteori strâmbă, ca și cum pământul ar fi obosit să fie logic. Brațele mele îmbrățișează aerul ca și cum ar fi un trup

Seara se așterne ca o eșarfă de mătase. Lumina curge pe umerii tăi în dâre de miere și vin roșu. Vorbele plutesc leneș, cu sensuri care se topesc printre priviri. Îmi zâmbești cu un colț de

Durerea nu e o simplă emoție, ci o amprentă pe care iubirea și pierderea o lasă în același loc. Este dovada că ai simțit profund, și că, undeva, încă simți. Este un limbaj secret pe care doar

Din ramuri atârnă o tăcere, ca un șal uitat pe umeri după un dans vechi. În aer miresme de gutui și povești neterminate, de ceai rece lăsat pe pervaz într-o după-amiază care nu s-a mai

În penumbra serii, sub bolți de tăcere, Se-adună efluvii de vise ascunse, Iar clipa, efemeră, cu aripi de ceară, Se rupe-n palimpseste de vremuri apuse. Arcanele inimii împletesc

În fiecare toamnă, drumul spre vie are miros de frunze arse și de povești vechi, înnodate-n tăcerea bunicilor. Sub bolta de vie, timpul se strânge ca mustul în butoaie, iar noi, cei risipiți