Ei strigă în gol, inventează povești,
Căutând o fisură în tot ce tu ești.
Aruncă cu vorbe, cu pietre de lut,
Dar tu porți în suflet un scut nevăzut.
Când pașii tăi intră în biroul cel plin,
Rămâi o
Atingerea bornei de cincizeci de ani reprezintă, în ontologia umană, un moment de maximă densitate reflexivă, un turn de veghe de unde ființa își contemplă propria devenire cu înțelepciunea acumulată
Pe-al vieții mele obosit cadran,
S-a încrustat al cincizecelea an;
Privesc retrospectiv spre-un vechi liman,
Purtat de un destin ca un ocean.
De trei decenii port un chin abstract,
O maladie-n
S-a făcut seară pe nesimțite, așa cum se întâmplă mereu în octombrie, când lumina își pierde puterea și se retrage chilug de pe pereți. Am închis laptopul, iar închiderea lui a sunat ca o ușă
În falduri de umbră, o voce-n derivă
Își leapădă gravul și sumbrul ecou,
Devine o șoaptă stingheră, tardivă,
Ce-aduce în haos un suflu nou.
Misterul se țese din fire de ceară,
Pe fusul tăcerii
Mă lupt cu golul rece în noaptea care crește,
Când soarele se lasă pe ape, sângerând,
Iar marea în adâncuri secrete plămădește
Un logos ce îmi cere să-i dau un glas în gând.
Se spune că pe seară se
Duminica are o mecanică perversă. Presiunea brută a zilelor de muncă este înlocuită de o formă mult mai parșivă de obligativitate: datoria de a te simți bine. Sistemul îți livrează iluzia timpului
Curg anii grei sub cer de toamnă, trist,
Purtând în timp al sorții scenarist.
Treizeci și opt de ani s-au adunat
De când spre neantul rece ai plecat.
Bunică dragă din profil matern,
Trecut-ai puntea
Astăzi am abandonat definitiv fereastra care dă spre turnul de sticlă și m-am întors la propria-mi mașinărie cotidiană: ecranele de acasă, listele cu sarcini amânate și liniștea artificială a
Astăzi, mașinăria și-a arătat colții în plină stradă, sub ochii tuturor, iar spectacolul a fost de o cruzime perfectă. La prânz, în fața turnului de sticlă al celei mai mari corporații din centru, un
În strâmtoarea dintre trup și-uitare,
Bătrânul Timp se-ntoarce-n zbor,
Ca un orb ce caută o cale
Prin praful vieților ce mor.
El trece prin mansarde sumbre,
Unde lumina a apus,
Și-n fiecare colț de
Orașul s-a trezit cu același zgomot de șenile. Rutinei de ieri i s-a adăugat astăzi o peliculă groasă de mâzgă morală: am privit, de la nivelul trotuarului, spectacolul pur al parvenitismului și al
Orașul și-a reluat funcțiile reci, mecanice, complet golit de simbolic. Lumina de astăzi a fost albă, plată, o lumină de neon care nu mai decorează nimic și nu mai creează atmosfere. Absența ta s-a
Astăzi, lumea nu a mai fost un asalt. Zgomotul străzii s-a retras de la sine, lăsând în urmă o liniște plată, fără relief. Am înțeles că resemnarea nu este o înfrângere, ci momentul în care încetezi
Prima dimineață de după. Lumina a intrat în cameră fără să mai caute nimic; a căzut simplu, pe podeaua goală, ca un fapt împlinit. Am băut cafeaua în tăcere, privind aburul cum se ridică și se pierde
Furtuna s-a sfârșit, iar în urma ei a rămas o claritate rece, ca o dimineață de iarnă care începe să înghețe marginile lumii. Astăzi nu te mai strig în întuneric. Timpul, care zile la rând a fost o
Draga mea,
Îți scriu de aici, de la marginea patului nostru, în timp ce te privesc cum dormi și aștept ca noaptea să se predea. Camera noastră a fost ore întregi o mare caldă, submersibilă, în care
În cubul de cristal, ca-ntr-o febrilă sferă,
Sunt condamnat la veghe și claustrat în vid,
Obsesii ne-ntrerupte în mintea mea proliferă,
În timp ce pe reflexii privirile-mi închid.
Vitrina este
Din trup de stâncă și din ochi de mare,
Ea s-a născut ca o poruncă grea,
Să fie vânt, lumină și iertare,
Când viața însăși o cerea.
Ea este toamna care-n grâu coboară,
Și muntele ce strânge norii
Rătăcesc printre stări ca un nomad pe punți de gheață,
Purtând în piept tăcutul, zilnicul regret,
Fiecare zori de zi e-o mască nouă pe o față,
Și-un pas mai iute-n dansul orb al timpului decor.
Sunt
Pe aripi de vis, pe aripi de dor,
Culegem parfum din vise căzute în decor.
Ne-acoperă o mantie continuă, un zbor
Spre punctul în care secunda își pierde orice vector.
Suntem doar durate abstracte,
Te caut organic, prin oase, prin vene,
Prin carnea ce-mi poartă stigmatul tău drag,
S-a pus o rugină pe măr și sprâncene
Și umbra ta moartă s-a strâns de pe prag.
E dorul un câine ce-mi mușcă din
De ce ascunzi tu, chip de lut,
Tu nu ştii oare că-s tăcut
Şi am făcut cu moartea o prinsoare?
Când cad din arbori frunze-n tremurare,
Eu simt că tot ce-a fost e un trecut,
Iar dincolo e liniște și
Pot să scriu în această seară versurile cele mai sincere.
Să scriu, de pildă: „Iubirea mea a fost o navă eșuată pe stâncile ei de piatră.
Oceanul e mare și singur, iar ea nu mai aparține acestei
