Se face seară peste cele trei rânduri de parchet și nimeni nu le trece.
Se face frig sub tavanul alb și nimeni nu îl strigă.
Lumina de fosfor a ecranului desenează pe cearșaf o fațetă de calcar,
un
Mă feresc de cei care vin spre mine înarmați cu citate pioase și mângâieri livide, ca de o infecție a spiritului. În arena absurdului, consolarea este cel mai perfid drog: un anestezic moral care
Să cadă peste noi o ploaie de secunde,
Doar astăzi, timpul să se facă blând.
Ceea ce doare-n ceasuri se ascunde,
Ce e etern, rămâne doar un gând.
Să ningă peste noi cu frunze de lumină,
Să stea
Arhitectura serii își strânge pendulul în noduri de ger,
o mecanică oarbă ce-mparte lumina în unghiuri drepte.
Pe masa de marmură, vechiul și abstractul mister
își numără pașii pe-un șir nesfârșit de
Absența ei este o iarnă astronomică încremenită peste lucruri.
Hainele ei din dulap au rămas ca niște catedrale de sticlă oarbă,
păstrând în fibrele lor ecoul ultimei toamne pe care am
În această nouă geografie a izolării, prima care se dizolvă este iluzia datoriei de a fi înțeles. Măreția tragică a celui care abdică din ringul social constă în uciderea deliberată a speranței că
Decorul divin își păstrează imunitatea de manechin
în spatele sticlei
unde ruga mea își ispășește o vină abstractă.
noaptea de cristal se deschide spre un vid sideral,
fără ecou.
speranța — o
E o pace adâncă în felul cum pleacă
O vară târzie, un sfeșnic arzând,
Îmi spun că e simplu: o umbră ce trece,
Un nume pierdut într-o carte de rând.
Lăsați să se-aștearnă pământ peste toate,
Lumina
Simt cum se prăbușește ceva în lăuntrul meu.
Memoria își pierde treptat certitudinile, se face lut și praf,
ca o dâră de cenușă pe pereții unde s-au șters demult icoanele.
Coborâm pe niște trepte
Rămâne doar această claritate albă,
un dinte de gheață topindu-se lent în memorie.
Privirea nu mai naște imagini, ci desface lumea de umbre,
așa cum râul își leapădă malul în căutarea unei mări
Sacrul s-a retras în tăcere,
în cutele unor cuvinte nesupuse rostirii.
Nu e o absență curată,
ci o degradare lentă a sensului:
un Dumnezeu încremenit în sine,
ca o piatră care a uitat
că a fost
Oamenii aceștia trec prin lume ca o curgere de ape înghețate,
alunecă unii pe lângă alții fără să lase în urmă vreo dâră sau vreun semn,
purtându-și umerii drepți și privirile oarbe într-o plutire
Mă aflu în plină disecție pe viu a propriului suflet, blocat în spațiul strâmt al unei dureri care încearcă să mă izoleze. Însă pumnul meu nu se strânge de disperare, ci de determinare. Privesc
Mă privesc în ecranul stins și imaginea întârzie să apară.
În jur e o nuntă continuă de gesturi ușoare,
oameni care își agață viețile de cuvinte de umplutură,
râsete care sună a monede ieftine
Lumina se sprijină pe masă ca un obiect greu
pe care nimeni nu-l mai mută de acolo.
Se face seară dintr-odată,
fără trecere, fără avertisment,
ca și cum cineva ar fi tras o pânză neagră
peste
Există un moment în existența umană când oboseala încetează să mai fie o simplă reacție fizică și devine o condiție ontologică. Este clipa în care individul, hărțuit sistemic de instanțele
Nu mai ridic privirea din pământ și nu mai am nimic de demonstrat,
Sunt doar o navă eșuată-n praf, pe care voi demult ați condamnat-o.
E mult prea mare oboseala-n piept, ca o armată de nisipuri
Se cerne pe geamuri o umbră cernită,
O zi fără sens se prelinge pe-alei,
Purtăm o tăcere adânc împietrită
În case închise cu porți și cu chei.
Pe reci coridoare de fier și ciment
Suntem doar ecouri
Să fii stigmatizat de propriii tăi colegi este o experiență care te dezbracă de orice iluzie. Nu ai nevoie de cărți de psihologie sau de teorii mari ca să înțelegi ce ți se întâmplă. Simți totul pe
Ei strigă în gol, inventează povești,
Căutând o fisură în tot ce tu ești.
Aruncă cu vorbe, cu pietre de lut,
Dar tu porți în suflet un scut nevăzut.
Când pașii tăi intră în biroul cel plin,
Rămâi o
Atingerea bornei de cincizeci de ani reprezintă, în ontologia umană, un moment de maximă densitate reflexivă, un turn de veghe de unde ființa își contemplă propria devenire cu înțelepciunea acumulată
Pe-al vieții mele obosit cadran,
S-a încrustat al cincizecelea an;
Privesc retrospectiv spre-un vechi liman,
Purtat de un destin ca un ocean.
De trei decenii port un chin abstract,
O maladie-n
S-a făcut seară pe nesimțite, așa cum se întâmplă mereu în octombrie, când lumina își pierde puterea și se retrage chilug de pe pereți. Am închis laptopul, iar închiderea lui a sunat ca o ușă
În falduri de umbră, o voce-n derivă
Își leapădă gravul și sumbrul ecou,
Devine o șoaptă stingheră, tardivă,
Ce-aduce în haos un suflu nou.
Misterul se țese din fire de ceară,
Pe fusul tăcerii
