Astăzi am abandonat definitiv fereastra care dă spre turnul de sticlă și m-am întors la propria-mi mașinărie cotidiană: ecranele de acasă, listele cu sarcini amânate și liniștea artificială a
Astăzi, mașinăria și-a arătat colții în plină stradă, sub ochii tuturor, iar spectacolul a fost de o cruzime perfectă. La prânz, în fața turnului de sticlă al celei mai mari corporații din centru, un
În strâmtoarea dintre carne și uitare,
Timpul emigrează solitar,
Ca un orb ce caută o cale
Printre destine risipite în zadar.
El trece prin mansardele din suflet
Unde lumina a murit de mult,
Și-n
Orașul s-a trezit cu același zgomot de șenile. Rutinei de ieri i s-a adăugat astăzi o peliculă groasă de mâzgă morală: am privit, de la nivelul trotuarului, spectacolul pur al parvenitismului și al
Orașul și-a reluat funcțiile reci, mecanice, complet golit de simbolic. Lumina de astăzi a fost albă, plată, o lumină de neon care nu mai decorează nimic și nu mai creează atmosfere. Absența ta s-a
Astăzi, lumea nu a mai fost un asalt. Zgomotul străzii s-a retras de la sine, lăsând în urmă o liniște plată, fără relief. Am înțeles că resemnarea nu este o înfrângere, ci momentul în care încetezi
Prima dimineață de după. Lumina a intrat în cameră fără să mai caute nimic; a căzut simplu, pe podeaua goală, ca un fapt împlinit. Am băut cafeaua în tăcere, privind aburul cum se ridică și se pierde
Furtuna s-a sfârșit, iar în urma ei a rămas o claritate rece, ca o dimineață de iarnă care începe să înghețe marginile lumii. Astăzi nu te mai strig în întuneric. Timpul, care zile la rând a fost o
Draga mea,
Îți scriu de aici, de la marginea patului nostru, în timp ce te privesc cum dormi și aștept ca noaptea să se predea. Camera noastră a fost ore întregi o mare caldă, submersibilă, în care
În cubul de cristal, ca-ntr-o febrilă sferă,
Sunt condamnat la veghe și claustrat în vid,
Obsesii maladive în mintea mea proliferă,
În timp ce pe reflexii privirile-mi închid.
Vitrina e etanșă, o
Din trup de stâncă și din ochi de mare,
Ea s-a născut ca o poruncă grea,
Să fie vânt, lumină și iertare,
Când viața însăși o cerea.
Ea este toamna care-n grâu coboară,
Și muntele ce strânge norii
Rătăcesc printre stări ca un nomad pe punți de gheață,
Purtând în piept tăcutul, zilnicul regret,
Fiecare zori de zi e-o mască nouă pe o față,
Și-un pas mai iute-n dansul orb al timpului decor.
Sunt
Pe aripi de vis, pe aripi de dor,
Culegem parfum din vise căzute în decor.
Ne-acoperă o mantie continuă, un zbor
Spre punctul în care secunda își pierde orice vector.
Suntem doar durate abstracte,
Te caut organic, prin oase, prin vene,
Prin carnea ce-mi poartă stigmatul tău drag,
S-a pus o rugină pe măr și sprâncene
Și umbra ta moartă s-a strâns de pe prag.
E dorul un câine ce-mi mușcă din
De ce ascunzi tu, chip de lut,
Tu nu ştii oare că-s tăcut
Şi am făcut cu moartea o prinsoare?
Când cad din arbori frunze-n tremurare,
Eu simt că tot ce-a fost e un trecut,
Iar dincolo e liniște și
Pot să scriu în această seară versurile cele mai sincere.
Să scriu, de pildă: „Iubirea mea a fost o navă eșuată pe stâncile ei de piatră.
Oceanul e mare și singur, iar ea nu mai aparține acestei
Se stinge-n ferigi o lumină de miere,
Și toamna își coase postavul pe vii,
O caldă, tăcută și lină cădere
De frunze uscate și aripi pustii.
Tu ești o scânteie sub bolți somnoroase,
O dâră de
Suntem captivi în reci arhitecturi,
Zidind orgolii dincolo de stele,
Purtăm în suflet mândre armături
Și ne pierdem în logici mult prea rele.
Când ne apasă clipe de frustrare,
Aruncăm verdicte oarbe
Alerg încet după o stea și lumea începe să-mi apară un curcubeu de catifea,
Un spasm cromatic ce inundă o geometrie abstractă,
Când noaptea-și lasă peste goluri amprenta ei inertă.
Din turnul
Ea și-a spus numele simplu: Yolanda
–Un nume de stemă, de vis și de sfinți
–Și-a apărut ca o umbră bizară
Pe strada cu tei și parfum de arginți,
Când ceasul din turnul de sticlă suna
O oră bătută
Ce trist decor când mai cobor din neant,
O mare de monotonie se prelinge pe ziduri,
Iar timpul îmi sapă în carne adânci riduri,
Sub umbra ecranului, rece și flagrant.
Afară e mâzgă... un bec de neon
Se poate spune că încă mai exist
între sublim și infinit,
în căutarea timpului nescris,
un călător pe-un drum neobosit.
Mă pierd prin galaxii de gânduri,
Pe foi de aer scriu tăceri,
Și caut printre
La o margine de lume, într-un colț pierdut de rai,
Toamna își întinde trena peste plaiuri fără prag.
Frunze roșii bat în geamuri în al lor vârtej ușor,
Iar parfumul de must proaspăt umple aerul de
Am revăzut și-azi marea de dincolo de nori,
În valuri scufundate de triluri de cocori.
S-au stins în zare șoapte de spumă și argint,
Iar timpul pare astăzi un veșnic labirint.
Se lasă blând amurgul
