Dascalu Mihai

Ea și-a spus numele simplu: Yolanda –Un nume de stemă, de vis și de sfinți –Și-a apărut ca o umbră bizară Pe strada cu tei și parfum de arginți, Când ceasul din turnul de sticlă suna O oră bătută

Ce trist decor când mai cobor din neant, O mare de monotonie se prelinge pe ziduri, Iar timpul îmi sapă în carne adânci riduri, Sub umbra ecranului, rece și flagrant. Afară e mâzgă... un bec de neon

Suntem dușmanii propriilor egouri Și ne luptăm necontenit, Prin demonstrații și iluzii, Că viața noastră-i un tumult pornit. Din prea mulți idoli și confuzii. Ne amăgește lenea unei parveniri, Săpăm

Suntem copiii unui Dumnezeu sărac, Pe care îl invocăm abstract în nopțile damnate, Dar legile din urmă astăzi se desfac, Călcând în picioare dogme uitate! Nu mai cerșim. Lovim! Nu mai tăcem. Zdrobit

Răsuflă moartea înfrântă la spate, Căci n-are ce lua din pumni fără mize, Când tot ce-a fost mândrie și păcate Se pierde-n umbra nopților ninsă de crize. Pe masa de fier, cu margini tăioase, Nu

În fiecare zi ne anulăm destinul cu o simplă șovăire, Și din priviri abstracte transcendem viitorul, Lăsând o ezitare să stingă-o amăgire, În timp ce peste clipe se-așterne, greu, decorul. Pășim pe

Se-aprinde o magie-n umbra mută, Când somnul se-ndoaie spre zorii ce vin, Pe aripi de gând, în noaptea tăcută, Mă las rătăcit într-un vârtej sublim. E-o oarbă pornire spre golul deplin, O goană prin

De ce te agăţi de vis, strigoi de ceară, Când ceasul tău a stat de mult în loc? Eu sunt tăcerea albă, milenară, Ce stinge-al tău iluzoriu foc. Nu sunt un mort, ci o strigoică vie, O nebunie-n marşul

Cu fiecare zi ce trece ne afundăm în infinit, Și calea spre dezintegrare e o inițiere în sublim. Suntem doar martorii tăcuți ai propriei noastre risipiri, Călcând încet pe puntea de sclipiri dintre

Mă doare sufletul că tu exiști, Iar eu sunt umbra ta risipită-n infinit, O rătăcire de secunde adormite, Un vis în care încă nu m-am regăsit. Pășesc pe cioburi de lumini aprinse, Cătând amprenta

Se poate spune că înca mai exist, Între sublim și infinit, În căutarea timpului pierdut, Din vise care au început să-mi tulbure necontenit, Inconștienta stare de profund necunoscut. Și totuși, din

În zarea de mirt și de palid argint, Se stinge un clavir în acorduri ușoare, Sunt umbre ce trec și lumini ce se sting, Pe umeri de ceară în reci coridoare. Iar clipele curg în potale de

Ne curățăm de masca lungii agonii, Lăsând în urmă doar suspine risipite, Suntem stăpânii unei noi epifanii, În templul sacru al unei clipe regăsite Din marea de iluzii am eșuat la mal, Spălând pe

Pășim tăcuți prin labirintul plin de umbre, Călcând pe un deșert de cioburi cu iluzii reci, Purtăm în suflet așteptări incandescente, Și-amânăm din lașitate clipa sublimei decăderi. Ne pierdem

O frică indecentă și bizară mă cuprinde, Când starea de normalitate devine aparență, Și când esența vieții transpare din divin, Să dăm crezare morții că totul e sublim? În clipa decadentă,