Din trup de stâncă și din ochi de mare,
Ea s-a născut ca o poruncă grea,
Să fie vânt, lumină și iertare,
Când viața însăși o cerea.
Ea este toamna care-n grâu coboară,
Și muntele ce strânge norii
Rătăcesc printre stări ca un nomad pe punți de gheață,
Purtând în piept tăcutul, zilnicul regret,
Fiecare zori de zi e-o mască nouă pe o față,
Și-un pas mai iute-n dansul orb al timpului decor.
Sunt
Pe aripi de vis, pe aripi de dor,
Culegem parfum din vise căzute în decor.
Ne-acoperă o mantie continuă, un zbor
Spre punctul în care secunda își pierde orice vector.
Suntem doar durate abstracte,
Te caut organic, prin oase, prin vene,
Prin carnea ce-mi poartă stigmatul tău drag,
S-a pus o rugină pe măr și sprâncene
Și umbra ta moartă s-a strâns de pe prag.
E dorul un câine ce-mi mușcă din
De ce ascunzi tu, chip de lut,
Tu nu ştii oare că-s tăcut
Şi am făcut cu moartea o prinsoare?
Când cad din arbori frunze-n tremurare,
Eu simt că tot ce-a fost e un trecut,
Iar dincolo e liniște și
Pot să scriu în această seară versurile cele mai sincere.
Să scriu, de pildă: „Iubirea mea a fost o navă eșuată pe stâncile ei de piatră.
Oceanul e mare și singur, iar ea nu mai aparține acestei
Se stinge-n ferigi o lumină de miere,
Și toamna își coase postavul pe vii,
O caldă, tăcută și lină cădere
De frunze uscate și aripi pustii.
Tu ești o scânteie sub bolți somnoroase,
O dâră de
Suntem captivi în reci arhitecturi,
Zidind orgolii dincolo de stele,
Purtăm în suflet mândre armături
Și ne pierdem în logici mult prea rele.
Când ne apasă clipe de frustrare,
Aruncăm verdicte oarbe
Alerg încet după o stea și lumea începe să-mi apară un curcubeu de catifea,
Un spasm cromatic ce inundă o geometrie abstractă,
Când noaptea-și lasă peste goluri amprenta ei inertă.
Din turnul
Ea și-a spus numele simplu: Yolanda
–Un nume de stemă, de vis și de sfinți
–Și-a apărut ca o umbră bizară
Pe strada cu tei și parfum de arginți,
Când ceasul din turnul de sticlă suna
O oră bătută
Ce trist decor când mai cobor din neant,
O mare de monotonie se prelinge pe ziduri,
Iar timpul îmi sapă în carne adânci riduri,
Sub umbra ecranului, rece și flagrant.
Afară e mâzgă... un bec de neon
Ne curățăm de masca lungii agonii,
Lăsând în urmă doar suspine risipite,
Suntem stăpânii unei noi epifanii,
În templul sacru al unei clipe regăsite
Din marea de iluzii am eșuat la mal,
Spălând pe
Se poate spune că încă mai exist
între sublim și infinit,
în căutarea timpului nescris,
un călător pe-un drum neobosit.
Mă pierd prin galaxii de gânduri,
Pe foi de aer scriu tăceri,
Și caut printre
De ce te agăţi de vis, strigoi de ceară,
Când ceasul tău a stat de mult în loc?
Eu sunt tăcerea albă, milenară,
Ce stinge-al tău iluzoriu foc.
Nu sunt un mort, ci o strigoică vie,
O nebunie-n marşul
Se-aprinde o magie-n umbra mută,
Când somnul se-ndoaie spre zorii ce vin,
Pe aripi de gând, în noaptea tăcută,
Mă las rătăcit într-un vârtej sublim.
E-o oarbă pornire spre golul deplin,
O goană prin
La o margine de lume, într-un colț pierdut de rai,
Toamna își întinde trena peste plaiuri fără prag.
Frunze roșii bat în geamuri în al lor vârtej ușor,
Iar parfumul de must proaspăt umple aerul de
Lăsasem în umbră un ultim cuvânt,
O caldă suflare ce cere iertare,
Un fir de lumină trimis peste vânt,
Purtat spre o mută, adâncă pierzare.
Te-am vrut un potir de tăceri și mister,
O blândă verigă
Am revăzut și-azi marea de dincolo de nori,
În valuri scufundate de triluri de cocori.
S-au stins în zare șoapte de spumă și argint,
Iar timpul pare astăzi un veșnic labirint.
Se lasă blând amurgul
Suntem dușmanii propriilor egouri
Și ne luptăm necontenit,
Prin demonstrații și iluzii,
Că viața noastră-i un tumult pornit.
Din prea mulți idoli și confuzii.
Ne amăgește lenea unei parveniri,
Săpăm
Dramele se nasc și mor,
Într-un absurd și decadent ecou,
În zorii tinereții ca un mesaj tablou,
Al vârstei care trece către un gol sfâșietor.
Pășim pe străzi de umbre și ciment,
Purtând în piept
Suntem copiii unui Dumnezeu sărac,
Pe care îl invocăm abstract în nopțile damnate,
Dar legile din urmă astăzi se desfac,
Călcând în picioare dogme uitate!
Nu mai cerșim. Lovim! Nu mai tăcem.
Zdrobit
Răsuflă moartea înfrântă la spate,
Căci n-are ce lua din pumni fără mize,
Când tot ce-a fost mândrie și păcate
Se pierde-n umbra nopților ninsă de crize.
Pe masa de fier, cu margini tăioase,
Nu
În fiecare zi ne anulăm destinul cu o simplă șovăire,
Și din priviri abstracte transcendem viitorul,
Lăsând o ezitare să stingă-o amăgire,
În timp ce peste clipe se-așterne, greu, decorul.
Pășim pe
Zarul s-a oprit. Zgomot de fier.
Nu ești în iad, nu ești în cer.
Cine câștigă? Nimicul din toate.
Cine pierde? Moartea din spate.
Umbra dispare. Masa-i pustie.
Câștigul e pură, oarbă mândrie.
Căci
