Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Jurnal

21 noiembrie Căderea spre nicăieri

3 min lectură·
Mediu
Întunericul s-a lăsat peste parc nu ca o pătură, ci ca o dizolvare lentă a contururilor. Felinarele s-au aprins unul câte unul, aruncând o lumină bolnavă, gălbuie, peste copacii desfrunziți, dar chiar și această lumină părea să se fărâmițeze înainte de a atinge pământul. Paradisul pe care mi-l construisem cu atâta migală — acel sanctuar al eficienței, al liniștii absolute, al controlului deplin asupra fiecărei ore și fiecărei emoții — se destrăma acum sub ochii mei, bucată cu bucată, ca un decor de carton plouat. Crezusem că am ridicat o cetate în care nimic nu mă poate atinge, dar în clipa în care am coborât podul, am descoperit că înăuntru nu mai rămăsese nimic de apărat. Doar ziduri goale și un ecou care îmi întorcea propriile gânduri, tot mai deformate, tot mai străine. Odată cu lăsarea nopții, frigul nu a mai fost doar o senzație la nivelul pielii; a coborât adânc, până în oase, transformându-se într-o durere fizică ascuțită, premonitorie. Era ca și cum fiecare celulă din mine ar fi început să se desprindă de celelalte, o degradare tăcută, dar ireversibilă, a întregii mele ființe. Mâinile îmi tremurau ușor pe genunchi, iar în piept simțeam o apăsare grea, o presiune surdă care îmi tăia respirația — semnul clar, trupesc, al unui sfârșit care nu avea să vină cu zgomot, ci prin simpla oprire a unui mecanism uitat în gol. Corpul meu înțelegea înaintea minții că un om nu poate supraviețui la nesfârșit în vid, că absența atingerii, a privirii celuilalt, nu este doar o lipsă sufletească, ci o otravă mută care macină carnea din interior. Am ridicat privirea spre marginea parcului, dincolo de gardul de fier forjat, unde luminile mașinilor treceau în șiruri grăbite, indiferente. În spatele fiecărui parbriz se afla o viață, o destinație, cineva care aștepta. M-am ridicat brusc de pe bancă, lăsând crizantema să cadă în noroiul rece, cu o panică animalică urcându-mi în gât. Nu mai era vorba despre mândrie, despre oboseală sau despre nevoia de liniște. Era instinctul pur al unui om care simte că se îneacă și care, înainte ca apa să-i acopere gura, își adună ultimele puteri pentru a scoate un sunet. Am făcut câțiva pași împleticiți spre aleea principală, spre zgomotul orașului, simțind cum fiecare pas mă doare, cum articulațiile îmi trosnesc sub greutatea propriei înstrăinări. Aveam nevoie să opresc pe cineva, pe oricine — un trecător grăbit, un paznic, o umbră —, să-l prind de braț și să simt căldura unui alt trup prin stofa hainelor. Voiam să strig, chiar și fără cuvinte, că sunt încă aici, că nu vreau să dispar în tăcerea asta, să mă tragă cineva înapoi până nu se rupe definitiv ultima legătură cu lumea.
0017
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Jurnal
Cuvinte
448
Citire
3 min
Actualizat

Cum sa citezi

Dascalu Mihai. “21 noiembrie Căderea spre nicăieri.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dascalu-mihai/jurnal/14207045/21-noiembrie-caderea-spre-nicaieri

Comentarii (0)

Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.