Jurnal
17 noiembrie drumul spre nicaieri
4 min lectură·
Mediu
Orele au început să se scurgă nu ca un fluviu, ci ca o hemoragie lentă, picătură cu picătură, în tăcerea asurzitoare a camerei. Fiecare tastă apăsată suna ca o mică lovitură de ciocan într-un sicriu pe care mi-l băteam singur în cuie, cu o conștiinciozitate demnă de o cauză mai bună. Cuvintele pe care le așterneam pe ecran erau formule moarte, un jargon steril al eficienței, prin care ne mințeam unii pe alții că existența noastră are un rost, o direcție, o urgență. În realitate, nu făceam decât să administrăm nimicul, să mutăm grămezi invizibile de cenușă dintr-un colț în altul al lumii virtuale, pentru a ne justifica dreptul de a respira.
La ora nouă, ecranul s-a fragmentat într-o grilă de chipuri palide, decupate în pătrate luminoase, ca niște sfinți bolnavi ai unei religii fără Dumnezeu. Ne priveam prin lentilele reci, zâmbind cu acea fervoare disperată a condamnaților care își laudă lanțurile. Vorbeam despre obiective, despre termene, despre viitor, iar eu simțeam cum mi se urcă în gât un râs amar, aproape convulsiv, pe care trebuia să-l înec în înghițituri de cafea deja rece. Ce farsă grotescă: să fii o fărâmă de carne trecătoare, condamnată la putrezire, și să-ți irosești puținele bătăi ale inimii pe strategii trimestriale.
Am închis microfonul pentru o clipă și mi-am privit mâinile. Pielea părea străvezie, un pergament ieftin sub care pulsează o oboseală milenară, nu doar a mea, ci a întregii specii care a inventat munca doar ca să uite de moarte. Dincolo de fereastră, ploaia începuse să bată în geam cu o insistență stupidă, de parcă cerul însuși ar fi încercat să spele păcatul de a ne fi născut. În acel moment, am înțeles cu o luciditate care mă ardea pe dinăuntru că nu există nicio evadare. Nu pentru că ușa ar fi fost încuiată, ci pentru că temnița era chiar în mine — în această nevoie lașă de a fi util, de a aparține, de a nu rămâne singur cu propria mea prăbușire. Am apăsat din nou pe simbolul microfonului. Vocea mi-a ieșit limpede, metalică, impecabilă. Eram pregătit să-mi duc agonia până la capăt, cu zâmbetul pe buze.
Ruptura s-a produs însă pe neașteptate, în mijlocul unei fraze despre „optimizarea resurselor”. Un cuvânt banal, rostit de o voce egală, care a picurat în mintea mea ca o ultimă picătură într-un pahar deja plin până la refuz. Deodată, zgomotul din căști s-a distorsionat, transformându-se într-un bâzâit de insecte captive într-un borcan. Privind grila de chipuri de pe ecran, am văzut pentru o fracțiune de secundă nu colegi, ci niște măști de ceară care se topeau lent sub propria lor insignifianță.
Am simțit o greață metafizică, o revoltă viscerală a cărnii împotriva acestui suicid asistat prin birocrație. Fără să clipesc, fără să cer permisiunea nimănui, am întins mâna și am apăsat butonul de închidere al laptopului. Nu cu furie, ci cu o precizie chirurgicală. Ecranul s-a stins instantaneu, înghițind vocile, graficele și fețele lor palide într-un neant negru, absolut.
Tăcerea care a căzut peste cameră a fost atât de bruscă încât mi-a țiuit în urechi. Era o liniște pură, neîntinată, prima clipă de adevăr dintr-un șir nesfârșit de minciuni. Mi-am smuls cămașa albă, simțind cum nasturii sar și se rostogolesc pe podea ca niște dinți de lapte. Armura de hârtie zăcea acum la picioarele mele, ridicolă și moartă.
M-am apropiat de fereastră și am deschis-o larg. Aerul rece și umed a năvălit înăuntru, lovindu-mă în piept ca o palmă salvatoare. Mirosul de asfalt ud și de frunze putrezite mi-a umplut plămânii, alungând duhoarea sterilă a camerei. Telefonul de pe birou a început să vibreze, bâzâind nervos pe lemn, chemându-mă înapoi în lesă. L-am privit cum se zbate ca o gânganie pe spate, apoi am întins mâna, l-am oprit și l-am aruncat pe pat.
Eram singur, gol până la brâu în frigul dimineții, fără niciun plan și fără nicio scuză. Pentru prima dată după ani de zile, nu mai eram o funcție, un profil sau o cifră într-un tabel. Eram doar un om care respiră în fața unui cer indiferent — și, în acea prăbușire totală a tuturor rosturilor, am simțit o fericire feroce, aproape insuportabilă.
0013
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Dascalu Mihai
- Tip
- Jurnal
- Cuvinte
- 690
- Citire
- 4 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Dascalu Mihai. “17 noiembrie drumul spre nicaieri.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dascalu-mihai/jurnal/14206975/17-noiembrie-drumul-spre-nicaieriComentarii (0)
Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.
