Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Jurnal

18 noiembrie - Anatomia unei rupturi

3 min lectură·
Mediu
Am rămas așa, nemișcat în cadrul ferestrei, până când pielea de pe piept mi s-a acoperit de o puzderie de puncte mici, reci, iar vântul mi-a strecurat în oase acel fior ascuțit care îți amintește că ai un trup și că trupul acesta nu îți aparține pe deplin, ci este doar împrumutat pentru o scurtă vreme. Jos, pe strada îngustă, orașul își continua rutina lui somnambulă. Un bărbat în costum închis la culoare alerga spre stația de autobuz, strângând la piept o geantă de piele, cu privirea ațintită în pământ, de parcă s-ar fi temut că, dacă ar ridica ochii spre cerul plumburiu, ar uita unde trebuie să ajungă. Îl priveam de sus, din turnul meu de liniște bruscă, fără urmă de dispreț, dar cu o milă grea, aproape fizică. Cu zece minute în urmă, eram și eu exact acolo, alergând pe loc în fața unui ecran, strângând la piept propria mea iluzie de importanță. M-am întors în cameră. Liniștea nu mai era acum o absență a zgomotului, ci o prezență densă, aproape palpabilă, care ocupa fiecare colț al încăperii. Laptopul negru zăcea pe birou ca o lespede funerară în miniatură. Lângă el, cana de cafea păstra pe margini urmele uscate ale dimineții. Am privit toate acele obiecte — agenda cu pagini albe ordonate în coloane, pixul metalic, suportul ergonomic pentru încheietură — și am simțit un val de uimire aproape copilărească. Câtă recuzită elaborată inventasem ca să nu observ că timpul trece. Câtă grijă pusesem în a-mi lustrui propria cușcă. Am pășit peste cămașa mototolită de pe podea și m-am dus în bucătărie. Mi-am turnat un pahar cu apă rece de la robinet și l-am băut încet, simțind cum lichidul îmi coboară pe gât ca un fir de gheață lichidă, limpezind ultimul gust amar de cafea și de cuvinte nerostite. Mâinile nu îmi mai tremurau. Pentru prima dată după luni întregi, nu aveam nimic de bifat, niciun mesaj la care să răspund în trei minute, nicio mască de potrivit înainte de a deschide gura. Pe hol, mi-am tras pe mine un pulover gros, lânos, care mirosea vag a naftalină și a ierni vechi, am luat cheile și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Nu mi-am luat nici telefonul, nici portofelul, doar câțiva bani mototoliți pe care i-am găsit din întâmplare în buzunarul paltonului. Când am ieșit din bloc, ploaia se oprise, lăsând în urmă un oraș spălat, lucios, cu trotuare negre în care se oglindeau ferestrele spălăcite ale clădirilor. Aerul mirosea a pământ reavăn și a fum de lemne adus de undeva de la marginea orașului. Am pornit la întâmplare, fără să aleg o direcție, lăsând picioarele să hotărască ritmul. Fiecare pas pe asfaltul umed avea o greutate nouă, reală. Nu mai eram o umbră proiectată într-o rețea invizibilă, ci o ființă vie care străbate lumea la pas, nesupravegheată și inutilă. La colțul străzii, o bătrână vindea câteva legături de crizanteme galbene într-o găleată de plastic decolorată. M-am oprit în fața ei, am scos bancnotele mototolite din buzunar și i le-am întins pe toate, luând în schimb un singur fir, cu petalele ude de ploaie. M-a privit nedumerită, cu ochii ei mici, încercănați de ani, apoi a zâmbit știrb și a strâns banii la piept, murmurând o binecuvântare pe care abia am auzit-o. Am plecat mai departe, ținând floarea aceea absurdă în mână ca pe un steag al unei țări care nu există pe nicio hartă, simțind cum, undeva în adâncul pieptului, ceva ce fusese înghețat de ani de zile începea, încet și dureros, să se dezghețe.
0012
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Jurnal
Cuvinte
591
Citire
3 min
Actualizat

Cum sa citezi

Dascalu Mihai. “18 noiembrie - Anatomia unei rupturi.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dascalu-mihai/jurnal/14206990/18-noiembrie-anatomia-unei-rupturi

Comentarii (0)

Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.