Poezii

Suntem copiii unui Dumnezeu sărac, Pe care îl invocăm abstract în nopțile damnate, Dar legile din urmă astăzi se desfac, Călcând în picioare dogme uitate! Nu mai cerșim. Lovim! Nu mai tăcem. Zdrobit

Răsuflă moartea înfrântă la spate, Căci n-are ce lua din pumni fără mize, Când tot ce-a fost mândrie și păcate Se pierde-n umbra nopților ninsă de crize. Pe masa de fier, cu margini tăioase, Nu

În fiecare zi ne anulăm destinul cu o simplă șovăire, Și din priviri abstracte transcendem viitorul, Lăsând o ezitare să stingă-o amăgire, În timp ce peste clipe se-așterne, greu, decorul. Pășim pe

Zarul s-a oprit. Zgomot de fier. Nu ești în iad, nu ești în cer. Cine câștigă? Nimicul din toate. Cine pierde? Moartea din spate. Umbra dispare. Masa-i pustie. Câștigul e pură, oarbă mândrie. Căci

Se-aprinde o magie subtilă și mută, Când somnul se-ndoaie spre zorii ce vin, Pe aripi de gânduri, în umbra tăcută, Mă las rătăcit într-un haos sublim. E-o oarbă pornire spre golul deplin, O goană

De ce te-agați de vis, strigoi de ceară, Când ceasul tău a stat de mult în loc? Eu sunt tăcerea albă, milenară, Ce stinge-al tău iluzoriu foc. Nu sunt un mort, ci o strigoică vie, O nebunie-n marșul

Cu fiecare zi ce trece ne afundăm în infinit, Și calea spre dezintegrare e o inițiere în sublim. Suntem doar martorii tăcuți ai propriei noastre risipiri, Călcând încet pe puntea de sclipiri dintre

Mă doare sufletul că tu exiști, Iar eu sunt umbra ta risipită-n infinit, O rătăcire de secunde adormite, Un vis în care încă nu m-am regăsit. Pășesc pe cioburi de lumini aprinse, Cătând amprenta

Se poate spune că înca mai exist, Între sublim și infinit, În căutarea timpului pierdut, Din vise care au început să-mi tulbure necontenit, Inconștienta stare de profund necunoscut. Și totuși, din

În zarea de mirt și de palid argint, Se stinge un clavir în acorduri ușoare, Sunt umbre ce trec și lumini ce se sting, Pe umeri de ceară în reci coridoare. Iar clipele curg în potale de

Ne curățăm de fardul lungii agonii, Lăsând în urmă doar suspine risipite, Suntem stăpânii unei noi epifanii, Pe eșafodul unei clipe regăsite. Din marea de iluzii am eșuat la mal, Spălând pe stânci

Pășim tăcuți prin labirintul plin de umbre, Călcând pe un deșert de cioburi cu iluzii reci, Purtăm în suflet așteptări incandescente, Și-amânăm din lașitate clipa sublimei decăderi. Ne pierdem

O frică indecentă și bizară mă cuprinde, Când starea de normalitate devine aparență, Și când esența vieții transpare din divin, Să dăm crezare morții că totul e sublim? În clipa decadentă,

Vis de nemurire într-un cimitir mizer, E aspectul ideal pentru care militez, Am crezut că renegații au dreptul la un lăcaș, Să-și cultive pe vecie condiția de expropiat. Într-o lume decimata de

Biciuit de-al nopții foșnet, Mă preumblu printre vise Șovăind de asteptarea somnului scăldat de monștri. Vad năvalnic cum tresaltă din inconștiență morții, Si-și aduna fulgeratic pașii călători ai

Equilibrum Ce va fi vrând să spună fericirea, Când tainic te-nvaluie in propria-i mantie, Și ce anume când te părăsește iar, Sa fie frâmintarea mea buimacă, Decorul viselor care dispar. Mă simt

Vanitas vanitatum Sunt singur Doamne pe pămînt, Ce zgomot trist din vuiet de mormânt, S-abate asupra gândurilor ce mă duc, In imanenta stare de chemare, Spre golul cercului rotund. Înlănțuit de

Sana mens Ce greu e sa suporți fiinţa, In drumul dureros spre nefiinţă, Și mistuit de trecerea dintr-un firesc, Ca intr-un tablou funanbulesc, Se-ntrezareste nefiresc in zare un paradis in

Sana mens Ce greu e sa suporți fiinţa, In drumul dureros spre nefiinţă, Și mistuit de trecerea dintr-un firesc, Ca intr-un tablou funanbulesc, Se-ntrezareste nefiresc in zare un paradis in

Cine sunt eu? Intreaba-mi destinul! Urmează calea visurilor mele, Si-ncearca sa-ntelegi ce-i nefirescul. Tributar la porțile nimicului excedentar, Aşteptând chemarea de dincolo de ridicol,