Poezii

Se face seară peste cele trei rânduri de parchet și nimeni nu le trece. Se face frig sub tavanul alb și nimeni nu îl strigă. Lumina de fosfor a ecranului desenează pe cearșaf o fațetă de calcar, un

Să cadă peste noi o ploaie de secunde, Doar astăzi, timpul să se facă blând. Ceea ce doare-n ceasuri se ascunde, Ce e etern, rămâne doar un gând. Să ningă peste noi cu frunze de lumină, Să stea

Arhitectura serii își strânge pendulul în noduri de ger, o mecanică oarbă ce-mparte lumina în unghiuri drepte. Pe masa de marmură, vechiul și abstractul mister își numără pașii pe-un șir nesfârșit de

Absența ei este o iarnă astronomică încremenită peste lucruri. Hainele ei din dulap au rămas ca niște catedrale de sticlă oarbă, păstrând în fibrele lor ecoul ultimei toamne pe care am

E o pace adâncă în felul cum pleacă O vară târzie, un sfeșnic arzând, Îmi spun că e simplu: o umbră ce trece, Un nume pierdut într-o carte de rând. Lăsați să se-aștearnă pământ peste toate, Lumina

Simt cum se prăbușește ceva în lăuntrul meu. Memoria își pierde treptat certitudinile, se face lut și praf, ca o dâră de cenușă pe pereții unde s-au șters demult icoanele. Coborâm pe niște trepte

Rămâne doar această claritate albă, un dinte de gheață topindu-se lent în memorie. Privirea nu mai naște imagini, ci desface lumea de umbre, așa cum râul își leapădă malul în căutarea unei mări

Sacrul s-a retras în tăcere, în cutele unor cuvinte nesupuse rostirii. Nu e o absență curată, ci o degradare lentă a sensului: un Dumnezeu încremenit în sine, ca o piatră care a uitat că a fost

Oamenii aceștia trec prin lume ca o curgere de ape înghețate, alunecă unii pe lângă alții fără să lase în urmă vreo dâră sau vreun semn, purtându-și umerii drepți și privirile oarbe într-o plutire

Mă privesc în ecranul stins și imaginea întârzie să apară. În jur e o nuntă continuă de gesturi ușoare, oameni care își agață viețile de cuvinte de umplutură, râsete care sună a monede ieftine

Lumina se sprijină pe masă ca un obiect greu pe care nimeni nu-l mai mută de acolo. Se face seară dintr-odată, fără trecere, fără avertisment, ca și cum cineva ar fi tras o pânză neagră peste

Nu mai ridic privirea din pământ și nu mai am nimic de demonstrat, Sunt doar o navă eșuată-n praf, pe care voi demult ați condamnat-o. E mult prea mare oboseala-n piept, ca o armată de nisipuri

Se cerne pe geamuri o umbră cernită, O zi fără sens se prelinge pe-alei, Purtăm o tăcere adânc împietrită În case închise cu porți și cu chei. Pe reci coridoare de fier și ciment Suntem doar ecouri

Ei strigă în gol, inventează povești, Căutând o fisură în tot ce tu ești. Aruncă cu vorbe, cu pietre de lut, Dar tu porți în suflet un scut nevăzut. Când pașii tăi intră în biroul cel plin, Rămâi o

Pe-al vieții mele obosit cadran, S-a încrustat al cincizecelea an; Privesc retrospectiv spre-un vechi liman, Purtat de un destin ca un ocean. De trei decenii port un chin abstract, O maladie-n

În falduri de umbră, o voce-n derivă Își leapădă gravul și sumbrul ecou, Devine o șoaptă stingheră, tardivă, Ce-aduce în haos un suflu nou. Misterul se țese din fire de ceară, Pe fusul tăcerii

Mă lupt cu golul rece în noaptea care crește, Când soarele se lasă pe ape, sângerând, Iar marea în adâncuri secrete plămădește Un logos ce îmi cere să-i dau un glas în gând. Se spune că pe seară se

Curg anii grei sub cer de toamnă, trist, Purtând în timp al sorții scenarist. Treizeci și opt de ani s-au adunat De când spre neantul rece ai plecat. Bunică dragă din profil matern, Trecut-ai puntea

Astăzi, mașinăria și-a arătat colții în plină stradă, sub ochii tuturor, iar spectacolul a fost de o cruzime perfectă. La prânz, în fața turnului de sticlă al celei mai mari corporații din centru, un

În strâmtoarea dintre trup și-uitare, Bătrânul Timp se-ntoarce-n zbor, Ca un orb ce caută o cale Prin praful vieților ce mor. El trece prin mansarde sumbre, Unde lumina a apus, Și-n fiecare colț de

În cubul de cristal, ca-ntr-o febrilă sferă, Sunt condamnat la veghe și claustrat în vid, Obsesii ne-ntrerupte în mintea mea proliferă, În timp ce pe reflexii privirile-mi închid. Vitrina este

Din trup de stâncă și din ochi de mare, Ea s-a născut ca o poruncă grea, Să fie vânt, lumină și iertare, Când viața însăși o cerea. Ea este toamna care-n grâu coboară, Și muntele ce strânge norii

Rătăcesc printre stări ca un nomad pe punți de gheață, Purtând în piept tăcutul, zilnicul regret, Fiecare zori de zi e-o mască nouă pe o față, Și-un pas mai iute-n dansul orb al timpului decor. Sunt

Pe aripi de vis, pe aripi de dor, Culegem parfum din vise căzute în decor. Ne-acoperă o mantie continuă, un zbor Spre punctul în care secunda își pierde orice vector. Suntem doar durate abstracte,