Lidia Muraru

pe luciul gândurilor am împrăștiat petale cu mâna ta și-am pus una câte una amintiri albe în cecuri să le decontezi în cuvinte; scrie ce vrei, notează tot ce ai vrea să știi și n-am spus

ne pierdem uneori și în plină lumină, ne împiedicăm de umbrele lungi ce se înșiră în dreptul pașilor chiar atunci când obosim să mai împingem ziua de la spate, să n-o lăsăm să cadă pe noi să

Încalță-mi ziua și așează-mi piciorul pe ciobul de timp pierdut când nu eram lângă Tine și du-mă noaptea la ceasul când m-am uitat neîntors cu fața spre Tine. Lasă-mi ochii să geamă în

n-ai trup; e un fel de note minore născute în urechile timpului, un soi de atingere fără asemănare, este acel ceva-cineva care te pătrunde existând în interior, dintotdeauna, în cealaltă

coloana vertebrală mi se împotrivește cu strigăte de plumb plesnește os pe os sub mine-i clocot de plecare-ntoarsă și iarăși kilometri mers pe jos. mă chemi și mă închin venind pe

am adăugat puțin diluant gândului tău, m-am temut să nu se așeze cât veșnicia și puțină culoare i-am dat era, din partea mea, prea întunecat. și o formă de sferă i-am croit, una care ajută

mă gândesc la tine și mă întreb dacă arde, de nu cumva cerul va curge într-un strop de lumină și-ți va aminti că exist sau de nu o notă minoră va crește cu rădăcinile în șoaptă rostindu-mi

Prin cerul de mai te privesc lăcrimând, sărutarea-ți de foc lasă urme pe creștet, ne întâlnim în lumina din noi și-n gândul hoinar mă iubești prea sălbatic. Prin cerul de dor te cuprind

acum doar nălucile au mai rămas să se plimbe pe drumul dintre noi ți-am spus să pleci la gestul pe care niciodată dar niciodată nu l-am iubit pe care tu în joacă l-ai pândit să-l scuipi ca

Plouă monoton, picurii gri fac exerciții de ocolire a obstacolelor, oameni mărunți se ascund sub treptele prea înalte pentru ora atât de târzie și tristă și atât de înfrigurată de ziua intrată

mi-e dor de tine și când ești aici, privirile noastre deschid căi largi când se recunosc, cuvintele devin gesturi și gesturile tăceri iar acum în suflet se rescriu mișcările, în cuget se

mi-am dăruit și soțul pe lângă toate bunurile de dat, și pe el tot în palmă l-am notat la intersecția liniilor vieții care-mi prevesteau că voi oferi totul. nu am pe cine să iert nici de

te așez, un punct pe o coală albă și te desenez în rotocoale de jur-împrejur până devin una cu punctul una cu albul care scade cu fiecare mișcare din sufletul meu care se

te simt ca un ghem de cuvinte boțite, încerc să le-ndrept să le calc, să le-mbrac ca veșminte, să le port ca parfum, o textură de rai ca aproape de tot să te-aducă. simt că

ieri printre degetele cuprinse în fugă curgeau amintiri care azi se rescriu în inima fiecăruia în gama celuilalt pe nota perfectă din acordul dorit și devin aceeași respirație iar teama

Când plec partea ascunsă din suflet rămâne să te privească îndelung prin ochiul inimii, singurul care nu mai răstoarnă imaginea. Când pleci rămâne plecarea precum parfumul care

Atunci ai urcat, n-am cerut bilet de iubire, dragostea nu este controlor, dar la prima încercare te-ai răzgândit ai coborât să-ți mai cârpești genunchii, să mai notezi pe un bob de fum că

într-o zi voi deschide și cărțile sufletului meu și voi înghiți în pagină cu pagină iubirile lăsate pentru mai târziu și poate voi ști să-mi depăn până la capăt începuturile firave ale

te aștept întotdeauna dincolo după ce ziua apune și soarele îngână luceafărul de noapte cu un geamăt nocturn. dincolo după cerul ce-a obosit să mai scuture norii, după ce visul a

îmi trimiți cuvinte sub numele tău, eu îmi spăl mâinile, îmi curăț fața și mă aplec să primesc un mănunchi, un snop bogat din sufletul tău, atingerea lor mă învăluie-n plaje și-n cuget se

nu știu să merg pe aceleași cărări bătătorite să-mi iert toate obiceiurile de a mă strecura printre cuvinte și a-mi încălța tăcerile și plecările pe pajiști sau jungle sau insule

Constat că îngerii ascultă de mine, i-am rugat să-ți taie calea când cobori să culegi cuvintele din pajiști albastre, deschise, largi și când, cu fragede gânduri, cuprinzi