Lidia Muraru

n-ai trup; e un fel de note minore născute în urechile timpului, un soi de atingere fără asemănare, este acel ceva-cineva care te pătrunde existând în interior, dintotdeauna, în cealaltă

Plouă monoton, picurii gri fac exerciții de ocolire a obstacolelor, oameni mărunți se ascund sub treptele prea înalte pentru ora atât de târzie și tristă și atât de înfrigurată de ziua intrată

Frunzele îngenunchează răpuse de tremurul mâinilor care nu se mai pot atinge prin mănuși iar lacul și-a întins pielea de gheață și-a închis izvorul pentru o vreme nedeterminată și broaștelor

Te construiesc cuvânt în cuvânt cu o virgulă, un ton și o pauză ca apoi s-o iau de la-nceput. Cuvânt din Cuvânt și ochii tăi limpezi se umezesc precum iarba picurată de rouă și o iau de

Azi mușc din cuvânt cu pofta unui alpinist niciodată grăbit. Îmi așez cu grijă liniștea în mănunchiuri pe rând. Azi dinții mi-s ageri, își caută loc prin cuvinte niciodată sătui. Îmi gust

Sunt departe, departe de durerea ta dar am simțit-o, era o șoaptă în palma ta dreaptă, în degetele care mângâiau atent volanul îndemnându-l când la stânga când la dreapta ta. Sunt departe,

N-am scris demult Nu că aș fi vrut să nu mai ocup colții tăcerii Ci, Datorită cuvintelor pe care nu le mai pot împrumuta, Dobânda că-i prea mare. E din cauza crizei ce scumpește cuvântul

Culorile Din una-n alta Sfârșesc frunzele, Și nasc fiecare În locul lor Câte un anotimp.

ai plecat făptură ce tremuri în lacrimi. te-ai dus să te-ascunzi într-un miez de cuvânt, să te naști într-o toamnă, o frunză. să treci ca un vis îngemănat cu o aripă frântă, să-mi ieși în

Povestește-mi tăcerea de ieri strânsă între cuvinte albastre. Reflexe de gânduri trudite de aburi se zbat între pagini lipite de nopți clandestin trecute sub pleoape. Tu de-ai să uiți

Cobor în mine însămi. Mâinile, inima și tălpile mi-s roase. Nu mai știu să fac diferența între eu și tu, nu mai știu ordinea, limita, pielea secundelor dintre noi. Confund

Ninge. Azi o să-mi împachetez Gândurile. Voi lua cu mine Alfabetul gesturilor Interpersonale, Mănușile de frază-ntoarsă Și, Voi porni Înhămându-mi renii La Iubire. Când îmi vor

Nu, n-am să-ți spun cât mi-e dor. Cine ar ști? Am să-ți spun că soarele de mâine s-a întristat, au apărut norii cu viscole, plouă iar, totul e gol e singur. Nu, n-am să-ți spun că îmi

mă întreb unde merg. îmi simt tălpile grele de drumuri. intersecții revin și în ocol mă rotesc în neștire. mă întreb încotro mă tot duc fără mine.

Tu imposibil mă înalți în adânc să îmi urc coborârea.

Există oameni a căror privire povestește. E de ajuns să te privească o dată și ceva, ca o carte se deschide în adâncul lor. Citești întâia pagina; ” bun venit în sufletul meu ”, A doua; ”te

N-am să-ți spun că mi-e dor, Inima ta știe asta. N-am să-ți spun nici că plâng, Urechea aude lacrima caldă Și suflarea ta a prins-o deja În mâna ta blândă. N-am să-ți spun Că ochii îmi sunt

O zi la Gange Varanasi, cea mai sfântă întindere de lângă Gange, centrul hinduismului indian căutat de pelerini și râvnit de exploratori din lumea întreagă. 26 ianuarie 2005 ora 11:32 ...

A curs pe ape cerul Negru. Au zămislit copacii Toți. Au tremurat albi, Trandafirii Și urlă-n veacul dus, Desigur Ceasornicul ne-ntors! E gust de-amar. Licoarea

Credeam că simți ... nimic din viață ce face să scrâșnești din dinți, dar Tu, flămând ai fost pe lume și-ai însetat ca un străin. Credeam că viața nu te scurmă ca pe un om prea obosit, dar

te simt ca un ghem de cuvinte boțite, încerc să le-ndrept să le calc, să le-mbrac ca veșminte, să le port ca parfum, o textură de rai ca aproape de tot să te-aducă. simt că

Zâmbetul rece se stinge cu un aer de lut și sufletul nud mi se-ndoaie. Azi caut plecarea ce-mi arde demult de dor, de visare. Pe apele lumii mă plimb ca într-o zi când cerul își

Poporul \"jarawa\" traieste pe insula Andaman de Sud, in rezervatie. Guvernul indian interzice accesul in aceasta zona fiind bine pazita de politie. Traversarea insulei se face sub