percepție
genunchii mă dor și-n suflet așchii de sticlă se sparg iar cuvintele ... orice cuvânt din gând devine incandescent și-mi arde ca un fitil orice mișcare a literelor ce devin conglomerate spărgându-se
cicatrice
aș vrea să îți ofer porția de zi preferată să îți promit muzica pe care doar tu o adori și tăcuți până la noapte să ne odihnim în doi să măsori liniștea ca pe lichidul ce-l poți turna încet picătură
deșteptarea
este timpul ca personal să trezesc dimineața să-i pun ceasul să sune iar când gândul mă va îmboldi ziua să audă alarma faptelor bune să sară din ceas să zguduie vremea și să facă norii să curgă
creștere
de ce n-aș crede că plecarea mea din privirile tale n-ar fi exact veriga-ultimă pe care o rup din întăritura tinereții de atunci când făceai acte extravagante ca să supraviețuiești neiubirii și de
respins
mă gândesc la tine și mă întreb dacă te arde sau dacă nu cumva cerul meu va curge într-un strop de lumină și-ți va aminti din nou că exist sau cumva o notă minoră să crească din șoaptă rostindu-mi
Doamne
trezește-mă căci rod de o vreme zilele trecutului și din ele am înghițit un fel de moarte și un fel de substanță vie care nu mă lasă să mă mișc fixându-mă în spații interzise în colțuri prea
Eu Sunt
privesc omul iar ca pe un spectacol în gesturi, forme, conținut mă las chemat de tot ce-i glas și parcă mă strânge dorul înspre rugăciuni și iert uitarea, trista amintire c-odată el, chiar omul m-a
inima Ta
aveam un zâmbet descătușat de frici îmi uitasem lacătele toate iar cheile inimilor le lăsasem pierdute intenționat zbughind printre gânduri în rochia transparentă cu maci lăsând-o să-mi alinte în
prezență
înseamnă iubire să-mi scrii bilețele cusute cu fir de nadir lăsate să cadă pe vechi trotuare la ceasuri când vin înseamnă iubire să-mi scrii printre gânduri că ziua îți trece prea greu când nu
Conform cu Originalul
nici prin mine însămi nu mai merg pe căi bătătorite m-am găsit destul mă cunosc îmi știu toate simțirile gândurile înălțimile căderile mă recunosc nu-s decât un boț de lut pe care degetele
Ciornă
Așează-mă literă cu literă, pauză cu pauză, pe covorul de plumb și scrijelește-mă cu inima ta, scrie-mă pe dinăuntru și pe dinafară, notează-mi gândurile, toate simțirile și pune-mi pe
introspecție
din cauza întunericului nu putem aranja cuvintele bâjbâim după fiecare silabă ne doare fiecare literă căzută în abis continuăm să pipăim prin beznă Cuvântul se rupe iar degetele devin ciocanul ce
desprindere
ne pierdem uneori și în plină lumină, ne împiedicăm de umbrele lungi ce se înșiră în dreptul pașilor chiar atunci când obosim să mai împingem ziua de la spate, să n-o lăsăm să cadă pe noi să
urma
Încalță-mi ziua și așează-mi piciorul pe ciobul de timp pierdut când nu eram lângă Tine și du-mă noaptea la ceasul când m-am uitat neîntors cu fața spre Tine. Lasă-mi ochii să geamă în
Tu
n-ai trup; e un fel de note minore născute în urechile timpului, un soi de atingere fără asemănare, este acel ceva-cineva care te pătrunde existând în interior, dintotdeauna, în cealaltă
gând
am adăugat puțin diluant gândului tău, m-am temut să nu se așeze cât veșnicia și puțină culoare i-am dat era, din partea mea, prea întunecat. și o formă de sferă i-am croit, una care ajută
iubit
mă gândesc la tine și mă întreb dacă arde, de nu cumva cerul va curge într-un strop de lumină și-ți va aminti că exist sau de nu o notă minoră va crește cu rădăcinile în șoaptă rostindu-mi
mai
Prin cerul de mai te privesc lăcrimând, sărutarea-ți de foc lasă urme pe creștet, ne întâlnim în lumina din noi și-n gândul hoinar mă iubești prea sălbatic. Prin cerul de dor te cuprind
transpunere
acum doar nălucile au mai rămas să se plimbe pe drumul dintre noi ți-am spus să pleci la gestul pe care niciodată dar niciodată nu l-am iubit pe care tu în joacă l-ai pândit să-l scuipi ca
dor
mi-e dor de tine și când ești aici, privirile noastre deschid căi largi când se recunosc, cuvintele devin gesturi și gesturile tăceri iar acum în suflet se rescriu mișcările, în cuget se
dărnicie
mi-am dăruit și soțul pe lângă toate bunurile de dat, și pe el tot în palmă l-am notat la intersecția liniilor vieții care-mi prevesteau că voi oferi totul. nu am pe cine să iert nici de
secret
Când plec partea ascunsă din suflet rămâne să te privească îndelung prin ochiul inimii, singurul care nu mai răstoarnă imaginea. Când pleci rămâne plecarea precum parfumul care
constatare
Constat că îngerii ascultă de mine, i-am rugat să-ți taie calea când cobori să culegi cuvintele din pajiști albastre, deschise, largi și când, cu fragede gânduri, cuprinzi
asfințit
îmi port trupul ca pe o chirie neplătită și ce bine este că în imaginar realitatea crește, precum un mușchi pe un trunchi de lemn, întotdeauna spre nord. pașii mă duc înapoi și aud ape
