De ce

Poemul acesta pare să dezvăluie singurătatea unei fiinţe prinsă între ce a moştenit (tipare familiale), ceea ce o afectează şi ceea ce alege să devină (după ce se ridică din adânc). Textul pare să-şi construiască propria poveste a desprinderii, pe calea: frig_lumină_Crucea Vieţii. Titlul pare să fie nu doar o întrebare ci şi conţinut, cum o nevoie imperioasă a fiinţei de a fi înţeleasă (fără a fi necesar să se apere tot timpul). Întrebarea din titlu curge către propria fiinţă (de ce sunt cum sunt, de ce nu mă pot aşeza liniştit în lumea primită în dar) sau către ceilalţi (care văd retragere, insomnie, singurătate). Poemul ştie să se dezvăluie prin elemente diverse: formulare cu tentă arhaică („De mă întrebi de ce”), contrast („pe gânduri rămân când ceilalți mișună-n umbre”), verbul ce aduce în imagine greutate (el coboară în materie „să știi că mă scutur de frig, / de nopțile care-mi atârnă / ca zdrențe de lut, / de țărână”), comprimă până la os imaginea („și-mi face inima plumb și mă scurmă.”). Răscolirea interioară nu lasă rana să se închidă (trecutul ca atare, memoria dureroasă, o vină moştenită sau o suferinţă greu de vindecat). Retragerea fiinţei poartă în ea o stare de apărare şi de luptă (nu în dispreţ faţă de lume ci datorită greutăţii purtate în interior, greu de desprins). Răscolirea fiinţei pare să se desfăşoare cu un scop (“mă scurmă” şi “să nască la ceas de suspin / versul ce-abia se desprinde”), pendularea între efort şi fragilitatea ultimului moment, când cuvântul este aproape gata eliberat, cât să aducă versul din lumina ce oferă durerii un spaţiu, în care să se transforme. Iertarea pare să fie o eliberare de obligația de a continua conflictul (cum un alt fel de a schimba macazul; aici pare să fie centrul poemului). Finalul plasează textul într-un registru religios (aducând împreună dragostea, suferinţa şi credinţa). Poemul începe cu o ființă ce se scutură de ceva ce nu poate îndepărta și se încheie cu o ființă ce își asumă o alegere. La bună citire!