Zburlea Ariana

să nu judeci singurătatea femeilor ca niște magi în noapte le vezi la geamurile blocurilor încălzind lapte pentru pisicile de pe scară și viața lor se scurge pe pervazuri pentru porumbei eu nu judec

Semnele furtunii. Umbrele se leagănă pe asfalt ca niște limbi vii, dar nu se ating. Calc pe câte una și conturul meu se pierde prin ele. E vineri seara și știi că nu ai planuri; atunci, singurătatea

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva... cât timp se face pâinea prăjită. Norii sunt grei ca niște saci cu nisip, pe care îi și văd, de altfel, cărați de doi muncitori gălăgioși, aproape de aleea

ceva din răsărit cade pe cearșaful șifonat un gugustiuc cântă într-o lacrimă încă nu e război dar e singurătate încă nu e foamete dar aud elicoptere în micul meu oraș de provincie oricum nu ai mai

te uiți la pielea mea fină de bătrână care se întinde la nesfârșit eu mă uit la tălpile tale uscate care au mers lângă ale mele vară de vară prin nisipul fierbinte îmi zâmbești cu dinții de pământ

aș fi vrut să întâlnesc un singur om care să înțeleagă valoarea somnului și care să așeze somnul în mine să-mi arate cerul - uite, până și în stele e noapte iar tu ești liniștea să uit de marile

viața mea e ca o iarnă comunistă una dintre cele mai grele din anii șaizeci fără brad, fără parfum de damă în viața asta infimă și ticsită de dureri tăcerea e cea mai frumoasă icoană care n-a apucat

se poate dragostea mea e un trup greu abandonat pe plajă uneori mă gândesc dacă cineva se va opri să îl picteze ori să-l întrebe dacă se va lăsa cărat în spate nici lumina de sfârșit sau de

tu ești rece ca un ghețar, dragostea mea ca sărutul lui Dumnezeu pentru lumea care tocmai a murit aproape îmi amintești de privirea acelor poeți ascunși în coperți gri și nișate care scriu criptic,

și dacă nu te voi găsi mâinile mele nu vor mai avea rost am să devin roua de pe morminte cântecul întoarcerii din țările calde strugurele care nu se va lăsa strivit sub talpă dacă nu te voi găsi

a doua oară m-am îndrăgostit noaptea în taxi pe bonnie tyler șoferul nu va ști niciodată că gestul lui banal de a porni radioul a contribuit la prima iluzie strălucitoare a unei tinere că lângă mine

niciun strop de foame sau iubire pe străzi hingherii, mamă au luat tot hingherii insomnia ca o orhidee uriașă moartea mă privește cu gura deschisă și îmi lipsești din vise îmi lipsești până și din

bubblegum, sunet de role cea mai lungă zi din an cu pepeni roșii, galbeni și țânțari grași vara noastră fără aer condiționat râsetele noastre, mica mea Eva dincolo de moarte toate acestea vor

din pat ascult un sunet de coarde undeva în piață se cântă folk cu vocea aceea de bărbat rănit sub un cer de august violaceu chemând toate animalele moarte în năvod și vocea se pierde în foșnetul

aș vrea să cred că acolo, undeva, e o dragoste la care oamenii încă nu au ajuns îmi imaginez că e prea departe, nici profeții n-ar merge pe jos până la ea nici columbul zilelor noastre sau poate

mereu simțea o ușoară tristețe după sărut de parcă s-a închis o prăvălie și că vânzătorul de dincolo de ea încă-i zâmbește vag mereu același je ne sais quoi banal și puțin sinistru el observa

știați că bărbații care fetișizează femeile grase sunt oamenii care n-au fost îmbrățișați de ani de zile și simt nevoia chiar și de o piatră suficient de grea cât să le pătrundă vidul știați că

și vine un timp în care începi să crezi că te-ai maturizat o expresie pe care n-ai folosit-o vreodată un loc amenințător în care nu credeai umbli ca o salcie pe străzi ținându-te de ce poți dealuri,

unii oameni nu știu să fie triști când alți oameni pleacă mai ales la bătrânețe nebănuit, diminețile sunt mai lungi când mai multe păsări albe se îneacă la margine de oraș iar nopțile trimit câte un

când treci prin locuri unde odată ai fost fericit e o durere pe care știi că nu o ai te uiți pe tot corpul cu disperare cauți o rană oarecare de atins în fiecare zi zicând aici aici mă doare această

vreau să trăiesc atâta timp cât lumea nu se va mai schimba atât de mult vreau să trăiesc atâta cât ne vom putea uita la soare fără pericol de moarte lumea din jurul meu să crească vorbind despre cum

Aud fluieratul acelei păsări de noapte. Aproape îmi vine să mă închin, ca mama, când spunea că odată ce vom auzi cucuveaua, ceva rău va trebui să se întâmple. Măcar miroase a tei. Primăvara e încă

printre reșouri umane stinse cerșetorii caută adăpost tinerii deschid geamurile și ninge peste paltoanele tuturor o vietnameză visează lângă mine mâncărurile mamei cu ciuperci fierte, frunze