Zburlea Ariana

Privesc noapte de noapte Luna Cum se face mare – Buba gândurilor mele Tăcerea are un gust De nedescris Fiecare secundă E un perete alb Dintr-o casă de lut * Cu fiecare sărut Pe obrazul

ne-am făcut mari și nu mai desenăm inițiale pe copaci ne apropiem pielea în somn și stelele ne șoptesc că s-au inventat niște păsări cu pielea ca a noastră zi de zi pun flori la presat pe conturul

Să trăiești cu oamenii e obositor, câteodată. De multe ori traumatizant și, chiar dacă ai fi ateu, preferi să stai cât mai mult în biserică. Atât de profundă e disperarea, câteodată. Un psiholog

dimineața cade peste noi ca un halat alb cu căptușeală albastră. păsările cântă arcane, acoperindu-ne tăcerea. ne-am rămas doar nouă înșine. mă privești — ești atât de frumoasă. și tu — la fel. atât

Am un loc în piept Pentru fiecare cuvânt Pe care nu mi l-ai spus Am câte o pernă Pentru fiecare lacrimă Găsită în dimineața aceea Pe obrazul tău cuminte Ca o pâine înghețată Anotimpuri din

e răcoarea aceea care face trandafirii să lase capul pe spate să se deschidă, gemând înainte de-o furtună de vară. pielea noastră miroase a fructe înghețate, mișcarea unei frunze face

în întunericul ochilor lui se ascund șerpi adormiți și căprioare care privesc cum ninge. îl strâng în brațe, iar părul său lung câteodată pare fânul în care s-a-ncălzit iisus. totul e tăcut

am petrecut noaptea muzeelor împreună eram două paltoane întunecate și ne confundam cu pereții negri ai galeriei de cartier. romantic-postmodern-gotic doar mâinile albe se luminau când ni le

ea voia să dea lumea mai încet și să-și pună o bufniță în păr. atât. ce simplu. să alunece din lacrima unui sine schimonosit de frică și s-o bea sub clar de lună. se-ntinde pe nuferi cu

În patul tare, ca o palmă de mort, Nina stătea cu el în gând până adormea. Apoi tresărea ca un nou-născut. Adormea iar, dar curând se trezea din nou. Nu știa ce să facă în privința dorinței, în

sunt tânără și albul cărnii țipă pe mine mă ceartă ce faci, nenorocito ce faci cu toată puterea asta din tine care ar putea aprinde soarele invers nu stârnești războaie, nu guști cu

nu voi lăsa geamul deschis azi să nu fugă căldura din patul meu din hainele mele — înspăimântător, doar ale mele fără tine. nu voi lăsa deschis geamul să intre miros de iarbă crudă iarbă

viața mea încape într-un sâmbure de cireașă — asta ți-am zis când îți plimbai aura caldă a palmei pe pieptul meu și mă întrebai cine sunt. eu sunt viața mea — un exces incontrolabil de

noaptea e mai lungă aici, în oraș, ca un tren marfar infinit, și din mers coboară strigoi. ochii mi se prind, ca niște molii încăpățânate, de becuri vechi, pâlpâind haotic. e greu, pentru că doar

uneori, las toată ura la o parte și îngenunchez să mă rog la dumnezeu. uneori, pierd firul. nici nu mai știu cu cine vorbesc, ce chip sărut și în final simt că m-am rugat la tine. mă

dacă nu e febră, dacă nu e boală, dacă nu-ți crapă coloana vertebrală a inimii ca într-un exorcism și nu ai simțit vreodată nevoia organică de a face schimb de piele cu celălalt, poți fi

nu ai fost prima mea iubire. ai fost doar o pereche de tălpi care merg și-acum pe trupul meu într-un pelerinaj tăcut. și-și dezvață drumul, și se spală de sânge, pe fața mea de

M-am întâlnit cu un bărbat. Poate mă va vedea, poate îl voi vedea, am zis, și vom fi primii din lume care se văd în același timp. Discuțiile au fost normale, vorba mamei, atât de firești,

deseori călătoresc intraurban sar câte cinci zece stații și am culoarea ploii culoarea răsăritului mă întrebi: pe unde ai mai fost si zic: oriunde nu mă-nchin când trec pe lângă biserici nu

corpul era o pară una dintre cele mai mari pere ochii pictați adânc în cap praf de copt la subraț căpșune în obraji povestea ei, o plăcintă râncedă cu răvaș unul pe care a uitat să-l

e seară și mângâi iarba din toate parcurile cartierului tău sunt morminte pentru ceea ce nu s-a spus. luna se reflectă în lacrimi noaptea crește monștri pe pielea mea. deschid jurnalul,

m-a atins moartea fără dramă, exces de zel și nu mai era politică nu mai era sânge sau mâncare bună nimic m-a atins moartea și lumea era o floare care se mirosea singură în oglindă și-n