Zburlea Ariana

nu m-am simțit bine în orașele mari nicicând. mă orbea contrastul dintre oamenii care trăiesc concentrat vor, știu, iau, pleacă, nu plâng niciodată și viața din mine – un copil născut

ce iarnă ne-a fost dat să trăim toamna asta cu un mănunchi de flori ofilite la geam în loc de brad dovleac copt pe masă și radio românia muzical ninge cu frunze crocante, cu musculițe de pământ

am ieșit să mă plimb prin ploaie cu oamenii de întuneric. lăsăm apa să plângă pe noi că de-o vreme ne ștergem obrajii din reflex și îi găsim uscați. spre dimineață visez păsări în declin și mă

să ne prefacem ca nu suntem de aici și trăim în subzistență să ne prefacem că știm cât mai avem de trăit până mâine, dragostea mea până mâine și după mâine va urma să murim în somn și poate

ea vedea în oglindă o pasăre cu zbor de ceară puțin ruj roșu, te rog, să contrasteze cu hainele unui om care vrea să fie nimeni se ferea cu mâinile ca un orb speriat și încercam să i le

Sub acest satelit care ne numără lacrimile apa are corpul ei nesfârșit coralii zâmbesc strălucitor în adâncuri câțiva căluți de mare ne alunecă printre degete facem dragoste doar tu, eu și

I. – Ce faci, Cristina? întreabă Nina, trântindu-se în fotoliu cu un plictis familiar pe față. Colega ei de cameră privea din nou aceeași comedie românească. Iar te uiți la aia, n-ai înțeles-o? –

insomnia ca o iasomie uriașă - umbrele frunzelor se joacă pe pleoape, ochii unei pisici din vecini sclipesc în copac încep căutarea pornind din eter. am găsit două brațe frumoase, cu mâneci

când mama a pus lumină de iarnă în părul tatălui meu abia atunci am știut ce e iubirea dispariția unui animal de casă târșâind după el prin coma zăpezii toată bătrânețea și boala la

mure pe cerul nopții ne zâmbim și le strivim între gene. în tren sunt multe oițe grase care nu pot să adoarmă toate ne iau în brațe urechile ni se înfundă cu blănița lor

făceam doar un pas în afara pragului și acolo era tanti mimi ca o amintire dintr-un desen animat vechi și drag eram singure amândouă eu, tânără și nouă în oraș, ea bolnavă, uitată de

inima nu mai bate la fel se ia la întrecere cu diapazonul pentru câteva secunde apoi moțăie liniștită cât ai zice necaz poate de la jumătatea de pungă cu zahăr nopțile dormite ca puii de

tată, aseară m-ai întrebat în vis de ce am obosit toți suntem puțin obosiți, tată. este doar un blestem generațional, un vortex de gânduri prefabricate cu măiestrie - așteptări, convențional

/în acest poem, cuvântul se va pronunța românește. ce-ru-lean./ era o lumină virgină de iarnă de sfântul andrei și tristețea era fină filigrană în toată casa se rostogolea ca un corp dezgolit

vrei să mergem la tuzla unde marea are o culoare frumoasă? am auzit că acolo macii trăiesc nepăsător până în august speriind pescărușii cu sângele lor poate fi un loc bun să încercăm să

mare de sânge în ochii tăi – valurile se sparg în firele de mătase ale rochiei mele de casă. nu știu ce să fac ce să spun decât să scot tava din cuptor cu mâinile goale ca un înger și să

Citind ce mai scriu poetele tinere și foarte tinere, mă simt de parcă am îmbătrânit cu zece vieți. Nu trec două versuri și îmi apas pleoapele lung, uneori cu uimire (sentiment cu origine necunoscută)

sunt aici, în mijlocul camerei, unde trebuia să creștem un pom nemaivăzut glosolalic aici, unde mi-am imaginat că ar fi nins pe covor și ți-aș fi spus nu-i nimic să te învăț cum să-ndrăgești

de la fereastra camerei mele mereu se vede luna despletită răsfățată nu blocuri, nici felinare bolnave care sufocă intimitatea stelelor. aici am scris, am pictat am suferit doar mama știa că