sub un felinar din viena

am ieșit să mă plimb prin ploaie cu oamenii de întuneric. lăsăm apa să plângă pe noi că de-o vreme ne ștergem obrajii din reflex și îi găsim uscați. spre dimineață visez păsări în declin și mă trezesc cu inima aproape de piele. va veni acea privire dureroasă grijulie către prunc - astenie de primăvară, mamă astenie de toamnă, mamă. azi văd clar de parcă mi-am spălat ochii în apa iordanului când dumnezeu nu era încă acolo și-mi pare rău că nu am apucat să iubesc destul. sunt ca un mormânt în care adoarme la amiază toată frumusețea lumii