camera de la Ecuator

Ai scris un poem care are prospețimea unei confesiuni făcute din pat, cu fereastra deschisă. Sunt multe imagini vii și necosmetizate. E un text direct, personal, cu detalii care rămân în minte. Se simte că e scris dintr-un loc real. Finalul e perfect, pune un punct senin peste un fundal destul de trist, și tocmai contrastul ăsta îl face să țină. Textul se sprijină într-adevăr pe imagini din cotidian, dar le răsucește ușor, cât să capete o strălucire ciudată, aproape intimă. Locuri și gesturi simple devin repere afective, iar detaliile urbane și domestice se amestecă fără efort. Seamănă cu o fotografie păstrată în sertar. P.S: Am ascultat cum îți reciți textele și mi-a plăcut foarte mult.