Poezie
stalactite
1 min lectură·
Mediu
nu m-am simțit bine în orașele mari
nicicând.
mă orbea contrastul dintre oamenii care trăiesc concentrat
vor, știu, iau, pleacă, nu plâng niciodată
și viața din mine –
un copil născut violent
prematur.
„lăsați-mă în pace”
s-a auzit înăuntru
la secunda concepției
molozul acesta măreț care mă îneacă
e garanția că orice s-ar întâmpla
oamenii trăiesc cu ciudă, într-un mod excitant
ridică blocuri cu muchii perfecte
cinematografe ca niște saloane
unde ne coafăm lipsa voinței de a trăi
realitatea
zeci de copaci în cădere
sacrificială
pentru un calup de hârtie albă
sau în numele eliberării parcărilor
pentru mașinile de generație nouă.
becurile sunt economice, luminile nu.
ies din casă ca din chilie și nu găsesc un fir de iarbă cu rouă
printre evenimente, librării, cafenele elitiste
cluburi de poezie unde se citește prea repede
ca să nu-ți dai seama că poeții nu mai simt nimic.
un oraș mare e strâmt
ca o venă în care se înghesuie ochiuri de sânge gros
iar eu nu știu ce să fac
– chiar
nu știu ce să fac –
cu aceste stalactite
care mi-au crescut
până sub limbă.
06597
0
EK
