Zarimski

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva... cât timp se face pâinea prăjită. Norii sunt grei ca niște saci cu nisip, pe care îi și văd, de altfel, cărați de doi muncitori gălăgioși, aproape de aleea mea. Nicu Alifantis era una din alegerile mele în fiecare dimineață, înainte de cursuri. Și când mă simțeam a nimănui căutam piesa Ea va veni, a lui Andrieș; o ascultam zilnic, cu religiozitate, parcă din frica de a nu strica monotonia în care începeam să mă simt eu însămi, asta până mă înduram să încerc și alte cântece din același album. Aveam și un vinil de la Andrieș, cu semnătură. Mă mândream cu el pe perete, dar nimeni nu știa că era cumpărat de la anticariat, fiind prea timidă pentru întâlniri cu artiști. În mod special mi-era dragă Ea va veni, pentru că dura cam zece minute, atât cât terminam treaba în bucătărie. Aduce iarna în casă melodia asta, așa îmi amintesc că spuneam, zâmbind odată cu primele secunde, deși era toamnă. Astfel, marcam începutul zilelor mele greoaie de studentă la Litere, unde singura plăcere autentică era felul în care îmi umpleam farfuria la micul dejun. Unt President, cea mai ieftină și palidă pâine, vreo două felii de mușchi file, rondele de castravete și o cană cu lapte. Mă pierdeam în melancolia aburului care ieșea din cană, doar ca să evit frământările interioare despre ce aveam de gând să fac cu viața mea. În bucătăria aia galbenă și soioasă, la masă cu câteva furnici, se zbăteau dorința mea de a rămâne în pat până joi - că poate vineri alegeam să merg la facultate, în sfârșit, din cauza vinovăției și a unei bucurii ciudate că mă așteptau două zile libere - și teama de necunoscut pe care nu o înțelesesem niciodată. Deși întâlneam aceleași colege semidocte, cu ochelari mincinoși, cu ramă subțire și priviri pe sus, îmbrăcate atât de curat, doar în culori pastelate și profesorii, care, mai toți dictau lecțiile inofensiv, doar de pe coli A4, eu mergeam pe același drum, dar totul devenea necunoscut a doua zi. Ceva se întâmpla. Cerul avea culori diferite, o bătrână se așeza pe scaunul meu în autobuz, șoferul punea multe frâne până ajungeam la ușă, un bărbat libidinos mă privea prea apăsător și începeam să transpir înainte de a urca patru scări în spirală. În sfârșit, câștiga rușinea, mai ales când mă gândeam că trebuie să justific cumva banii pe abonamentul de autobuz. Tocmai când intram în clădire m-am lovit cu pieptul de toracele osos al lui Zarimski. Am bâiguit salut! și nu m-a putut privi o secundă, că era deja la câțiva metri de mine, mergând cu capul plecat. Corpul lui arăta ca o riglă rigidă, acoperit de paltonul negru și doar zulufii șaten-cenușii îi săltau când mergea. Nu știam de unde venea atitudinea asta. Prima dată ne-am întâlnit în holul facultății, la deschidere, ca niște boboci senini și curioși. Înainte de marea zi, am vorbit cam trei săptămâni cu el, ba la telefon, ba pe Messenger, însă nu-mi amintesc cum ajunsese la numele meu. Mi se părea interesant pentru că avea un profil obscur, cu imagini alb-negru, capturi din filmele lui Hitchcock și numeroase postări despre corbi și medicină. Nu pricep de ce îmi imaginam că, atunci când ne vom întâlni, va avea părul negru și pielea fantomatică. El observase pe pagina mea câteva fotografii; îmi admira mâinile slabe, deși îi repetam deseori că nu sunt încheieturile mele, ci ale unui model fotografiat acum cincizeci de ani. Dar nu era curios în mod special de fizicul meu, ci mai mult de chimia conversației, care putea fi chiar și despre nimic. Mă gândeam că era doar o glumă și nu vom fi colegi. Aflasem că e jumătate polonez și că abia aștepta să citească și analizeze bibliografiile materiilor, apoi, în paralel, să facă niște cursuri de chimie la privat, întrucât citise el undeva cum medicii capitaliști nu vor să aflăm tainele substanțelor din plante pure, vindecătoare, cu accent pe cannabis și ciuperci. Din câte am înțeles, plănuia să-și facă diverse rețete vechi, de cocktail-uri așa-zis medicinale, ca să se ,,descopere pe sine''. Mie mi se părea o prostie supraapreciată, deși nu citisem foarte multe despre subiect. Credeam că tot ce e de înțeles la mine și în lume era atât de degeaba și prea puțin abstract, încât o puteam face și într-o stare în care mintea nu mă păcălea. Din bunele noastre discuții înțelegeam că și el era cam singur și mă considera colega de care ar fi stat lipit ca un siamez, ceea ce mă bucura, pentru că aveam nevoie de socializare. Stăteam prea mult în capul meu și mi-era frică de nebunie. Pe atunci își imagina că m-ar invita la un film cu vampiri după ore, la Union și că m-ar atinge intens cel puțin cu privirea, pentru că tare mult aprecia conversațiile noastre (vai, ce sapiosexual ești tu, dragă, îngânam în minte). Fugeam ca dracul de tămâie de astfel de aluzii. Nu știam dacă o să mă placă în realitate și tot ce îmi doream, de fapt, era doar o amiciție. Revenind la întâlnirea de pe holul alb, acolo am făcut cunoștință cu Zarimski. El se mira de mine, eu de el, deși eu încă aveam instinctele sociale surescitate. Nu și Zarimski. Mă privea cu ochii bulbucați, cu gura ușor deschisă. L-am întrebat dacă își amintește de mine. Nina. Doar vorbiserăm cu o oră înainte. Mi-a strâns mâna între degetele lui reci și, deși aveam în minte doar plăcerea că i-am cunoscut creierul și inima, atât cât mi-a permis, fără să-i judec trupul prea înalt, prea osos, chipul lat, prea pistruiat și scamele zburlite, Zarimski mă curenta cu dezgust. Nu mai fusesem privită atât de urât de niciun bărbat. Mi-am adus aminte pe loc de încheieturile subțiri. Probabil se aștepta la o Nina infimă, firavă, care nu cântărea mai mult de cincizeci de kilograme. Realitatea era că eu cântăream dublu pe atunci. M-a insultat nu faptul că nu m-a găsit plăcută în modul pe care și-l imagina el, ci ideea că aș fi atât de respingătoare, încât nu s-ar apropia de mine nici măcar în calitate de coleg, mai ales după orele pălăvrăgite. Nu sunt sigură dacă am schimbat câteva vorbe atunci. M-a întrebat apoi dacă am idee unde e baia și am dat din umeri. Plecase. La scurt timp îl vedeam în amfiteatru. Privirea - lipită de parchet; se așezase lângă un profesor, în pragul ușii, adică la o distanță de vreo zece metri de mine. În urâțenia lui ostentativă, părea atât de blând. Chiar era fantomatic, așa cum intuiam. Îmi reaminteam cum discutam despre depresivi. Oare nu se gândea că el ar putea fi, într-o zi, ultima picătură din paharul cuiva? Și ce ar fi crezut atunci despre o astfel de nenorocire? Oricum, simțeam că are o tristețe care semăna cu a mea. Am luat în calcul faptul că poate suferea de anxietate socială și eu mă pripisem cu concluziile. Până la urmă, nu aveam de unde să știu motivul, decât dacă l-aș fi întrebat. După încheierea festivității m-am înghesuit printre studenți, să-l prind din urmă. Devenisem foarte conștientă de sine, de fălcile mele selenare, de haina grea de zibelină care mă arăta și mai plină decât eram. Am ieșit împreună din clădire, până la stația de autobuz. Mă întrebase primul în ce direcție merg și i-am spus; aveam să înțeleg că într-adevăr nu ar fi vrut să împărțim același vehicul. Am schimbat câteva impresii despre festivitate, așteptările noastre, despre colegul lui de cameră care aducea mereu femei frumoase acasă. Era ca și când uitase despre mica noastră confidență de pe Messenger. Într-un moment de sinceritate, mi-a spus scurt, mimând un zâmbet care nu se potrivea cu dezamăgirea: mă așteptam să fii mai slăbuță, ca în pozele alea. Văzând că nu mă întreabă nimic, am tăcut. Spre surprinderea mea, în final, m-a îmbrățișat. Din cauza privirii neutre, nu îl puteam citi. Nu avea rost să fiu tristă, pentru că nu m-a respins la propriu, dar nici mulțumită nu eram de prima mea interacțiune din București. Trăiam pentru prima dată singură într-un oraș mare, departe de Buzău, cu oameni care urmau să mă strige Nina, nu Inu - sau să nu mă strige deloc - și mama mi se părea atât de departe atunci, că împachetasem și cămașa ei de noapte, să-mi învelesc perna cu ea. A doua zi, Zarimski m-a privit pe scări îngrijorat. L-am salutat prima, din nou. Mi-am zis că poate nu a auzit, se grăbea spre amfiteatru și alături de el era un hipster, culmea, plinuț și roșcat. Când am intrat și eu, am văzut că s-a așezat lângă el. N-avea rost să le cutremur zumzăitoarea prietenie, întrebându-l ,,tu nu știi să saluți o domnișoară cu care ai vorbit o lună de zile? Cam urât, nu?''. Și totuși, am trecut pe lângă scaunul lui, auzind un bună șoptit. Din sadism, mă așezasem fix în spatele lui. De ce făceam asta, nu știu. Nici măcar nu mă atrăgea. Chiar speram să fim cei mai buni prieteni, pentru că aveam păreri foarte diferite (într-un mod antrenant) și îmi plăcea asta. Mi-era teamă de interacțiuni noi, lipsite de spontaneitate și încă speram să mă înșel în privința lui. Și nu am avut ocazia, pentru că tot semestrul m-a evitat în aceeași manieră. A fost un moment când am plâns la plecare. Mi s-a părut nedrept. Aș fi vrut doar ce era mai firesc de la o ființă umană și, aparent, asta era prea mult. În același timp, eram furioasă pe mine din cauză că îmi păsa atât de mult. Pentru că la acea vreme nu puteam accepta că există și indivizi mitocani, conduși toată viața lor de lașitate, mi-am luat inima în dinți și l-am sunat. Mi-a răspuns după vreo oră, întrebându-mă dacă totul e okay între noi. I-am spus că nu știu și că nu vreau să par obsedată sau dubioasă, fiindcă nu e stilul meu. Dar aș fi vrut să înțeleg doar motivul și cred că am dreptul ăsta. Tăcere lungă. Ce pot să zic? În fotografii erai mai slabă, ți-am zis... Și totul din cauza unei probleme de comunicare. De receptare, mai degrabă, fiindcă am adus claritate în privința pozelor; nu erau ale mele. Și nici nu ceruse altceva. Zarimski avea vocea mult mai pițigăiată și-mi lăsa impresia că scotea cuvintele ca pe niște resturi de măsele. După această explicație, livrată de vreo trei ori în registre diferite, fără a înțelege cu adevărat de unde venea fobia lui, că, până la urmă, bănuiesc că avea o frică foarte intimă de femei grase, mai ales că-i explicasem intențiile mele inocente, în final, mi-am dat seama că nu voiam să cerșesc umanitate. Nu după mult timp îmi făcusem două prietene în vârstă, una blondă, la germană, dar care părea rusoaică și pe Feli, care îmi aducea mereu câte o gustare dulce. Cea din urmă chiar era o companie caldă și îmi alina dorul de orice. Uneori îl priveam pe Zarimski cum râdea, așezându-se lângă același hipster plinuț și mă întrebam dacă vreodată simțea nevoia să îmi spună ceva. Dacă un străin ar auzi ce spun, ar susține că experimentam un soi de îndrăgostire nesănătoasă, bazată pe idealizare și refuz. Și sunt sigură că nu era asta, pentru că totul se desfășura foarte scârbos. Mereu autobuzul lui venea primul și eu trebuia să îl aștept pe al meu. În anul doi, nu mai așteptam autobuzul alături de nimeni. Zarimski n-a mai venit la facultate. Pe profilul lui scria: studiază la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. Din toată interacțiunea aceea rămăsese doar o urmă de întrebare, atât de vagă, că nici eu nu știam să o mărturisesc sau dacă era într-adevăr a mea. O senzație întinsă pe ani de zile, ca atunci când ceața cade peste oraș și îți amintești, așteptând verdele incandescent la semafor, că mai toți apropiații s-au dus. Și voința ta de a ajunge acasă s-a risipit aproape complet.nsămi, asta până mă înduram să încerc și alte cântece din același album. Aveam și un vinil de la Andrieș, cu semnătură. Mă mândream cu el pe perete, dar nimeni nu știa că era cumpărat de la anticariat, fiind prea timidă pentru întâlniri cu artiști. În mod special mi-era dragă Ea va veni, pentru că dura cam zece minute, atât cât terminam treaba în bucătărie. Aduce iarna în casă melodia asta, așa îmi amintesc că spuneam, zâmbind odată cu primele secunde, deși era toamnă. Astfel, marcam începutul zilelor mele greoaie de studentă la Litere, unde singura plăcere autentică era felul în care îmi umpleam farfuria la micul dejun. Unt President, cea mai ieftină și palidă pâine, vreo două felii de mușchi file, rondele de castravete și o cană cu lapte. Mă pierdeam în melancolia aburului care ieșea din cană, doar ca să evit frământările interioare despre ce aveam de gând să fac cu viața mea. În bucătăria aia galbenă și soioasă, la masă cu câteva furnici, se zbăteau dorința mea de a rămâne în pat până joi - că poate vineri alegeam să merg la facultate, în sfârșit, din cauza vinovăției și a unei bucurii ciudate că mă așteptau două zile libere - și teama de necunoscut pe care nu o înțelesesem niciodată. Deși întâlneam aceleași colege semidocte, cu ochelari mincinoși, cu ramă subțire și priviri pe sus, îmbrăcate atât de curat, doar în culori pastelate și profesorii, care, mai toți dictau lecțiile inofensiv, doar de pe coli A4, eu mergeam pe același drum, dar totul devenea necunoscut a doua zi. Ceva se întâmpla. Cerul avea culori diferite, o bătrână se așeza pe scaunul meu în autobuz, șoferul punea multe frâne până ajungeam la ușă, un bărbat libidinos mă privea prea apăsător și începeam să transpir înainte de a urca patru scări în spirală. În sfârșit, câștiga rușinea, mai ales când mă gândeam că trebuie să justific cumva banii pe abonamentul de autobuz. Tocmai când intram în clădire, m-am lovit cu pieptul de toracele osos al lui Zarimski. Am bâiguit salut! și nu m-a putut privi o secundă, că era deja la câțiva metri de mine, mergând cu capul plecat. Corpul lui arăta ca o riglă rigidă, acoperit de paltonul negru și doar zulufii șaten-cenușii îi săltau când mergea. Nu știam de unde venea atitudinea asta. Prima dată ne-am întâlnit în holul facultății, la deschidere, ca niște boboci senini și curioși. Înainte de marea zi, am vorbit cam trei săptămâni cu el, ba la telefon, ba pe Messenger, însă nu-mi amintesc cum ajunsese la numele meu. Mi se părea interesant pentru că avea un profil obscur, cu imagini alb-negru, capturi din filmele lui Hitchcock și multe postări despre corbi și medicină. Nu pricep de ce îmi imaginam că, atunci când ne vom întâlni, va avea părul negru și pielea fantomatică. El observase pe pagina mea câteva fotografii; îmi admira mâinile slabe, deși îi repetam deseori că nu sunt încheieturile mele, ci ale unui model fotografiat acum cincizeci de ani. Dar nu era curios în mod special de fizicul meu, ci mai mult de chimia conversației, care putea fi chiar și despre nimic. Mă gândeam că era doar o glumă și nu vom fi colegi. Aflasem că e jumătate polonez și că abia aștepta să citească și analizeze bibliografiile materiilor, apoi, în paralel, să facă niște cursuri de chimie la privat, întrucât citise el undeva cum medicii capitaliști nu vor să aflăm tainele substanțelor din plante pure, vindecătoare, cu accent pe cannabis și ciuperci. Din câte am înțeles, plănuia să-și facă diverse rețete vechi, de cocktail-uri așa-zis medicinale, ca să se ,,descopere pe sine''. Mie mi se părea o prostie supraapreciată, deși nu citisem foarte multe despre subiect. Credeam că tot ce e de înțeles la mine și în lume era atât de degeaba și prea puțin abstract, încât o puteam face și într-o stare în care mintea nu mă păcălea. Din bunele noastre discuții înțelegeam că și el era cam singur și mă considera colega de care ar fi stat lipit ca un siamez, ceea ce mă bucura, pentru că aveam nevoie de socializare. Vegetam prea mult în capul meu și mi-era frică de nebunie. Pe atunci își imagina că m-ar invita la un film cu vampiri după ore, la Union și că m-ar atinge intens cel puțin cu privirea, pentru că tare mult aprecia conversațiile noastre (vai, ce sapiosexual ești tu, dragă, îngânam în minte). Fugeam ca dracul de tămâie de astfel de aluzii, pentru că nu știam dacă o să mă placă în realitate și tot ce îmi doream, de fapt, era doar o amiciție. Revenind la întâlnirea de pe holul alb, acolo am făcut cunoștință cu Zarimski. El se mira de mine, eu de el, deși eu încă aveam instinctele sociale surescitate. Nu și Zarimski. Mă privea cu ochii bulbucați, cu gura ușor deschisă. L-am întrebat dacă își amintește de mine. Nina. Doar vorbiserăm cu o oră înainte. Mi-a strâns mâna între degetele lui reci și, deși aveam în minte doar plăcerea că i-am cunoscut creierul și inima, atât cât mi-a permis, fără să-i judec trupul prea înalt, prea osos, chipul lat, prea pistruiat și scamele zburlite, Zarimski mă curenta cu dezgust. Nu mai fusesem privită atât de urât de niciun bărbat. Atunci mi-am adus aminte de încheieturile subțiri. Probabil se aștepta la o Nina infimă, firavă, care nu cântărea mai mult de cincizeci de kilograme. Realitatea era că eu cântăream dublu. M-a insultat nu faptul că nu m-a găsit plăcută în modul pe care și-l imagina el, ci ideea că aș fi atât de respingătoare, încât nu s-ar apropia de mine nici măcar în calitate de coleg, mai ales după orele pălăvrăgite. Nu sunt sigură dacă am schimbat câteva vorbe atunci. M-a întrebat apoi dacă am idee unde e baia și am dat din umeri. Plecase. La scurt timp îl vedeam în amfiteatru. Privirea - lipită de parchet; se așezase lângă un profesor, în pragul ușii, adică la o distanță de vreo zece metri de mine. În urâțenia lui ostentativă, părea atât de blând. Chiar era fantomatic, așa cum intuiam. Mi-am adus aminte cum discutam despre depresivi. Oare nu se gândea că el ar putea fi, într-o zi, ultima picătură din paharul cuiva? Și ce ar fi crezut atunci despre o astfel de nenorocire? Oricum, simțeam că are o tristețe care semăna cu a mea. Am luat în calcul faptul că poate suferea de anxietate socială și eu mă pripisem cu concluziile. Până la urmă, nu aveam de unde să știu motivul, decât dacă l-aș fi întrebat. După încheierea festivității m-am înghesuit printre studenți, să-l prind din urmă. Devenisem foarte conștientă de sine, de fălcile mele selenare, de haina grea care mă arăta și mai plină decât eram. Am ieșit împreună din clădire, până la stația de autobuz. Mă întrebase primul în ce direcție merg și i-am spus; aveam să înțeleg că într-adevăr nu ar fi vrut să împărțim același vehicul. Am schimbat câteva impresii despre festivitate, așteptările noastre, despre colegul lui de cameră care aducea mereu femei frumoase acasă. Era ca și când uitase despre mica noastră confidență de pe Messenger. Într-un moment de sinceritate, mi-a spus scurt, mimând un zâmbet care nu se potrivea cu dezamăgirea: mă așteptam să fii mai slăbuță, ca în pozele alea. Văzând că nu mă întreabă nimic, am tăcut. Spre surprinderea mea, în final, m-a îmbrățișat. Din cauza privirii neutre, nu îl puteam citi. Nu avea rost să fiu tristă, pentru că nu m-a respins la propriu, dar nici mulțumită nu eram de prima mea interacțiune din București. Trăiam pentru prima dată singură într-un oraș mare, departe de Buzău, cu oameni care urmau să mă strige Nina, nu Inu - sau să nu mă strige deloc - și mama mi se părea atât de departe atunci, că împachetasem și cămașa ei de noapte, să-mi învelesc perna cu ea. A doua zi, Zarimski m-a privit pe scări îngrijorat. L-am salutat prima, din nou. Mi-am zis că poate nu a auzit, se grăbea spre amfiteatru și alături de el era un hipster, culmea, plinuț și roșcat. Când am intrat și eu, am văzut că s-a așezat lângă el. N-avea rost să le cutremur zumzăitoarea prietenie, întrebându-l ,,tu nu știi să saluți o domnișoară cu care ai vorbit o lună de zile? Cam urât, nu?''. Și totuși, am trecut pe lângă scaunul lui, auzind un bună șoptit. Din sadism, mă așezasem fix în spatele lui. De ce făceam asta, nu știu. Nici măcar nu mă atrăgea. Chiar speram să fim cei mai buni prieteni, pentru că aveam păreri foarte diferite (într-un mod antrenant) și îmi plăcea asta. Mi-era teamă de interacțiuni noi, lipsite de spontaneitate și încă speram să mă înșel în privința lui. Și nu am avut ocazia, pentru că tot semestrul m-a evitat în aceeași manieră. A fost un moment când am plâns la plecare. Mi s-a părut nedrept. Aș fi vrut doar ce era mai firesc de la o ființă umană și, aparent, asta era prea mult. În același timp, eram furioasă pe mine din cauză că îmi păsa atât de mult. Pentru că la acea vreme nu puteam accepta că există și indivizi mitocani, conduși toată viața lor de lașitate, mi-am luat inima în dinți și l-am sunat. Mi-a răspuns după vreo oră, întrebându-mă dacă totul e okay între noi. I-am spus că nu știu și că nu vreau să par obsedată sau dubioasă, fiindcă nu e stilul meu. Dar aș fi vrut să înțeleg doar motivul și cred că am dreptul ăsta. Tăcere lungă. Ce pot să zic? În fotografii erai mai slabă, ți-am zis... Și totul din cauza unei probleme de comunicare. De receptare, mai degrabă, fiindcă am adus claritate în privința pozelor; nu erau ale mele. Și nici nu ceruse altceva. Zarimski avea vocea mult mai pițigăiată și-mi lăsa impresia că scotea cuvintele ca pe niște resturi de măsele. După această explicație, livrată de vreo trei ori în registre diferite, fără a înțelege cu adevărat de unde venea fobia lui, că, până la urmă, bănuiesc că avea o frică foarte intimă de femei grase, mai ales că-i explicasem intențiile mele inocente, în final, mi-am dat seama că nu voiam să cerșesc umanitate. Nu după mult timp îmi făcusem două prietene în vârstă, una blondă, la germană, dar care părea rusoaică și pe Feli, care îmi aducea mereu câte o gustare dulce. Cea din urmă chiar era o companie caldă și îmi alina dorul de orice. Uneori îl priveam pe Zarimski cum râdea, așezându-se lângă același hipster plinuț și mă întrebam dacă vreodată simțea nevoia să îmi spună ceva. Dacă un străin ar auzi ce spun, ar susține că experimentam un soi de îndrăgostire nesănătoasă, bazată pe idealizare și refuz. Și sunt sigură că nu era asta, pentru că totul se desfășura foarte scârbos. Mereu autobuzul lui venea primul și eu trebuia să îl aștept pe al meu. În anul doi, nu mai așteptam autobuzul alături de nimeni. Zarimski n-a mai venit la facultate. Pe profilul lui scria: studiază la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. Din toată interacțiunea aceea rămăsese doar o urmă de întrebare, atât de vagă, că nici eu nu știam să o mărturisesc sau dacă era într-adevăr a mea. O senzație întinsă pe ani de zile, ca atunci când ceața cade peste oraș și îți amintești, așteptând verdele incandescent la semafor, că mai toți apropiații s-au dus. Și voința ta de a ajunge acasă s-a risipit aproape complet.