Pamântul care ne desparte

Semnele furtunii. Umbrele se leagănă pe asfalt ca niște limbi vii, dar nu se ating. Calc pe câte una și conturul meu se pierde prin ele. E vineri seara și știi că nu ai planuri; atunci, singurătatea se simte ca un parfum prea tare într-o suburbie săracă. Odinioară, întâlneai pe cineva în tren sau printr-un prieten comun. Sau vecin. Pentru că vecinii vorbeau între ei chiar dacă nu se plăceau și asta nu era mare lucru. Astăzi, poți scrie oricui, oriunde și chiar dacă începi să citești în timp real despre cea mai grea parte a vieții acelui oricui, indiferent că deplânge o boală incurabilă sau un destin aparent blestemat, e ca și când privești roata unei comedii. Se mișcă fără tine și rămâi cu o amețeală. Ai vrea să simți durerea odată cu omul; ba chiar o mimezi, din reflex, într-un spațiu intim, doar al tău, care nu se vede. Of, săracul. Apoi te culci și de dimineață ai uitat tot. Trăirea unui schimb de priviri în tren ar aduce, poate, lacrimi dacă nu revelații și de mi-aș povesti viața străinului din fața mea, această mică amintire ar rămâne lipită de marginea minții lui. Și dacă ar fi destul de puternică, ar exista șanse ca frânturile amintirii să se împletească cu frânturi din memoriile lui, confundându-se (mi s-a întâmplat de multe ori să amestec detalii din viața mea cu mărunțișuri împrumutate de la alții). Sau cine știe, i-aș părea atât de tandră, bizară ori fermecătoare, încât acele clipe s-ar regăsi în ultimele picături de luciditate pe care creierul le are înainte să moară. Aceste mici dovezi arheologice ale emoției ne fac prezenți în viața celorlalți. Și mi se pare că le-am pierdut, odată cu apariția rețelelor sociale care au devenit de la an la an mai moderne, mai predictibile, urmând să ajungă iar secrete, individualiste, lăsând omul într-o stare de confuzie și foame. În seara asta mi-am pierdut gândurile într-o căsuță de chat românesc. Poți găsi porecle de tot felul, profunde, ciudate sau simple care conțin cuvinte precum: night, târfă, bărbat serios, femeie, necăsătorită; se întrețin discuții despre căsnicii eșuate (de cele mai multe ori), există bărbați familiști, cu vieți previzibile, care vor să trăiască în pielea unei femei, fantome sociale care s-ar agăța de orice, numai să nu se confrunte cu înfricoșătoarea noapte a sinuciderii. Eu intru cu un nume banal, care nu-mi reflectă identitatea. Alina42București. E bine să afișez aceste trei coordonate, să mă scutească de obositoarele bună ce faci câți ani ai etc. Astfel, văd ce rămâne din curiozitatea individului. De cele mai multe ori, nu rămâne nimic, în afară de o nevoie disperată de manifestare a pulsiunilor dintre cele mai cleioase. Ovidiu vrea să afle cum arată trupul meu. Cum se simte pielea mea după duș. Nu m-a întrebat niciodată despre cum mă simt. Din nou, venind din partea lui, nu mă deranjează, pentru că e doar un vârstnic orfan și puțin bolnav, rătăcit prin Dolj. I-am răspuns prima oară acum multă vreme. Și eu aveam chef de discuții în care să mă pierd măcar pentru câteva clipe. Era foarte direct; mereu menționa câtă bucurie i-ar aduce o descriere care să-l incite. Atmosfera devenea apăsătoare, fiindcă dincolo de cuvinte, îi simțeam neliniștea - obsesia pentru un anumit tip de corp masiv, conturat. Repeta într-un mod obositor anumite întrebări, idei despre cum s-ar desfășura intimitatea dintre noi și atunci mi-am dat seama că erotismul artificial din conversație se scurgea în univers. De vreo două săptămâni, însă, după clasica întrebare dacă am făcut sex, n-am mai răspuns. Venea câte o pauză în care probabil scria și altor femei. Apoi citesc mesajul scurt și sinistru: a murit mama și mi-e frică. Când am citit asta, am clipit apăsat și m-am gândit la mama mea, nu la mama lui. La faptul că și eu voi fi ca el într-o zi. Îmi era groază de frica mea. Nu de frica lui. Și pentru că eram împietrită de nonșalanța cu care a trecut de la perversitate la tristețe, nu am răspuns toată săptămâna. În fiecare seară mă aborda la fel. O nevoie organică de vulgaritate, apoi destăinuiri de câine. Și trecea iar la rugăminți cu diminutivele „fetiță” și „drăguță”, să-i descriu cum arăt și ce aș face împreună cu un bărbat. Sub ochii mei, zi de zi, îmi spunea că a plâns două ore sau că răposata avea cea mai caldă atingere din lume. M-a înduioșat când am citit că doarme în locul ei și nu-i mai vine să se ridice din pat. Simțeam vinovăție, dar nu puteam răspunde. Până azi. Era singur în casă, într-un loc de care nici n-am auzit, șomer, cu pensie de handicap la doar cincizeci de ani. Nu știu despre ce tip de handicap e vorba; la cincisprezece ani i s-a descoperit epilepsia. Câțiva prieteni, niște zilieri tineri, beți mai tot timpul, îl scoteau la terasa din sat să bea o cafea. Avea multe amice virtuale. Mi-a spus că vorbește cu o doamnă din Bistrița, să-și mai aline dorul. Mi s-a părut frumos. Să discuți în noapte cu un străin care nu te poate atinge, nu-ți poate face rău, să-i auzi doar vocea și pur și simplu să vă descărcați. Atunci se petrece o formă de altruism interesant. Individul poate deveni destul de empatic, pentru că nu e distras de o ureche strâmbă sau un pliu șifonat. Rămâne o voce și, dacă ești atent, dincolo de ea există lucruri care te pot schimba. Așa cum am simțit eu că m-am schimbat când Ovidiu mi-a spus că are „gânduri negre”. Nu înțelegea de ce nu-i mai scriu, de ce lumea e indiferentă la suferința lui. Aș fi vrut să ies de pe chat, dar nu am putut. M-am scuturat de lene și i-am spus că îi înțeleg durerea. Și tatăl meu e mort, iar mama, bătrână; nu știu cât mai duce. Cred că unui tip ca Ovidiu i s-ar potrivi de minune site-urile matrimoniale, doldora de văduve zbârcite, cu privirea maternă, parfumate cu Malizia. Și biserica l-ar fi ajutat. Cântecul grav al slujbelor ortodoxe are ceva vindecător, chiar dacă nu crezi în Dumnezeu. L-am rugat să mă asculte și să înceapă măcar cu biserica. E foarte important să iasă din casă cu orice preț, cu oricine. Să își sune prietenii și să nu evite să jelească sâmbetele la mormânt, atât cât simte. Dar să nu pice niciodată în crize de plâns. În starea lui, de acolo ar mai fi un singur pas spre ceva iremediabil. Mai devreme l-am sunat și l-am obligat, în timp real, să caute banii și să meargă la magazin. Avea nevoie de ceai de valeriană, era foarte neliniștit. Când am auzit cum turna ceaiul (sper) în cană, am răsuflat. Mi-a zis: o să te-ascult, fetiță. O să caut doctoru' de familie zilele astea. Toate sfaturile se simțeau ca niște instrucțiuni de stingere a focului, or acestea nu puteau fi aplicate mecanic în situația lui Ovidiu. Cine știe ce făcea după ce închidea fereastra de chat? Dar discuțiile cu acei tineri, oare cum erau? La cât de fragil e, ar putea să-și bată joc de el. La beție, mulți bărbați plâng și se vaietă. Văd lumea diferit și bătrânului i se poate alimenta gândul că nimic nu mai contează. Totuși, trecuseră patru luni de la moartea mamei sale și printre glume ușor autiste, semi-erotice, încă îmi scria cum suferă. Uneori se bucura că nu mai are lacrimi, dar continua să fie trist. I-am spus că e un om foarte puternic dacă a ajuns să treacă peste atâtea zile. O dragoste singulară, atât de bolnăvicioasă, sfârșită abrupt nu se va vindeca niciodată. Mai ales față de o mamă căreia nu i-a scăzut niciodată lumina din ochi la privirea fiului, indiferent de gradul lui de ratare. Acea iubire va rămâne sentință, ca o gaură de vierme într-un măr. Nu se va închide, oricât ai încerca să o acoperi și trebuie trăită sau cel puțin decorată. Și începi s-o trăiești abia atunci când înțelegi că nu trebuie să te minți. Așa e, așa e, tati, îmi repeta Ovidiu cu vocea stinsă. Am închis telefonul și am mai scris cu el o vreme despre ce am gătit, ce rutină plictisitoare urmez când ajung de la muncă. M-am oferit să îi trimit un pachet cu mâncare și alte lucruri de care cred că are nevoie, dar trebuia să aștepte până vinerea următoare, când se deschidea poșta. În creierii nopții am intrat, din nou, pe chat. Ovidiu mi-a scris în câteva minute. Aș vinde casa, să merg în Mexic. Așa mi-am dorit mereu, să ajung în Colima. Parcă îmi mai spusese asta, dar nu-mi amintesc bine. Era o informație stranie, apărută ca o fantomă sau un vis febril. Însuși numele Colima suna a ceva foarte specific, ca o boală. Cu ton prefăcut, de țărancă clişeică, am zis: casa bătrânească nu se vinde! În sinea mea chiar credeam asta. Dar atunci mi-a apărut semnalul că ieșise de pe chat. Am căutat despre Colima. E un oraș din Mexic, cel mai violent din lume, cu aproximativ 180 de omucideri raportate la 100.000 de locuitori. Ulterior, mi-am amintit ce-mi spunea. Ovidiu era fascinat de câtă răutate putea fi concentrată într-o lume atât de mică. Dar nu cred că e bine spus răutate, ci doar felul nostru sincer de a fi, dacă nu ar exista justiție și biserică. Apoi, fereastra chat-ului s-a aprins. L-am întrebat - de ce Colima? Ovidiu mi-a spus că acolo ar avea mai multe șanse să fie omorât de cineva. Nici nu am apucat să scriu ceva, că în acea clipă a ieșit iar. Am preferat să cred că semnalul de internet îi juca feste. E bătrân, nu se pricepe la tehnologie și, oricum, plouă ca în Vechiul Testament. Da, sunt sigură că mi-a mai spus despre Colima. Și nu e urmă de îndoială că vechea lui casă dintr-un sat oltenesc nu valorează mai mult decât o vacanță de cinci zile în Berlin. Am așteptat zorii; nu mai avea rost să adorm. I-am privit, rând pe rând, cum se colorează din violet, indigo, albastru, până a început să picure mai multă lumină. Umbrele păleau. Aș vrea să o sun pe mama. Cred că și eu sunt ca acest bătrân. Sau, cel puțin, am toate șansele să fiu. Și dacă e ceva ce știu sigur, e faptul că nu ne vom vindeca niciodată de moartea sfintelor noastre mame, dar măcar eu am nopțile, cerneala, ploile mărunte. O durere care devine din ce în ce mai frumoasă. Dar Ovidiu? Ce are Ovidiu, oare?