Atelier Literar

Când m-a întrebat cum mă cheamă, pentru a putea scrie dedicațiile pe cărți, pe lângă nume i-am spus și faptul că sunt, profesional vorbind, o colegă de-a sa, de la Timișoara. A privit prin

ești primul în ploaia mea de hârtie flori acvatice îți îmbracă trupul talismanele gândurilor mele sunt mirajele nisipului însuflețit ritmul fervent al mării tatuează coala albă îmbălsămată de

După plecarea Aurei, Casa Vânturilor strălucea de curățenie. Ordinea era instaurată peste tot: fiecare tacâm, farfurie, pix, hârtie, carte, ochelari de citit, papuci de casă sau de stradă,

Cea mai frumoasă ziuă Este cea mai frumoasă pentru că Locuiesc în ea ca într-un măr înflorit. Și e cea mai frumoasă fiindcă Pe sub coroana lui aștept Cu gândul la fructele Ce pe ram îi cresc. La

Se lasă liniștea aceea periculoasă după ce ți-ai strȃns bagajele și ai răcnit că jobul meu e bărbatul care te surclasează. Mă privesc lung în oglindă, mai că aș face-o să sȃngereze. Îmi schimb

Sfintele sărbători de Paște au trecut și clienții s-au regăsit iar la un pahar. Pe masa din cîrciumă trona un castron de ceramică plin cu ouă vopsite în culori diverse și o jumătate de cozonac uscat.

— Iartă-mă, Fleur, dar eu chiar nu pot gândi azi! spune Anemo, luându-şi cana de cafea cu frișcă într-o mână și începând a măsura gazonul curții cu pași mari și desculți. — Vă cred,

Sunt zile când mă întorc, pur și simplu. Fără legătură cu vreo madlenă. Și fără legătură cu mirosul de explozibil al imaginilor de război care apar pe toate ecranele (și, deci, nici despre pușca lui

Cădeau din cer corbii ca raze de lumini Izbindu-se de pietre, de fire de iarbă, De pământ crăpat devenind umbre. Eu mi-ii imaginam așezați pe tigve Ciugulind ochi putrezi, cuib de viermi, Lovind în

Libertatea - o haină largă. Am îmbrăcat-o și m-am pierdut în ea. Prea mult loc pentru cine nu știe să se schimbe. Am încercat să fiu altul, dar scheletul meu m-a recunoscut și m-a strâns la

te-ai schimbat nu mai cauți gustul de topaz al mării nu mai simți parfumul pleoapelor mele îți amintești cum îmi căutai perle în lacrimi cum mângâiai celestine în umbra pașilor mei luptai în bătălii

Între alb și roșu sunt tot atâtea nuanțe Câte sunt între neculoare și sânge. Pentru că există în ele un fiecare A ceea ce nu este și a ceea ce Din sine pe sine ca un sine Într-un alt sine

aş vrea ca bisericile sã fie zidiri din dragoste ca şi chiliile la urma urmei Tu eşti peste tot ce nevoie sã ai de un templu de ce sã aprind lumânãri când ard mai puternic decât orice flacãrã

Pot galopa și eu ca un cal Peste arșița gândurilor Cu coama albă în vânt Ca spuma proaspătă a laptelui Un cal real, în mărime naturală Cu copitele din aur Încrustate cu simboluri tribale Ale unor

vreau să trăiesc atâta timp cât lumea nu se va mai schimba atât de mult vreau să trăiesc atâta cât ne vom putea uita la soare fără pericol de moarte lumea din jurul meu să crească vorbind despre cum

ca într-o cãutare de leac împotriva înghesuielii lipesc petale de crin imperial pe toţi pereţii aceştia când reci de aşteptare când roşii de cine ştie ce trãire ca pe afişe de multiplã folosire cu

Mai este o linie, Una scurtă, Pe care o mai am de trasat Pentru ca forma să fie inundă Și formatul ușor de explicat. O linie despre care nu știu nimic. Nici măcar nu îmi imaginez Cum ar putea

Pământ uscat, tălpile ude, Înghite cald suflete crude. Petală grea de trandafir, Îngroapă doliu-n cimitir. Cadavre vii cu vise umbre, Agonizează doruri sumbre. Plânset macabru, de vioară, Pogoară