Djamal Mahmoud

Apasă țărâna cu căușul palmei și vei afla ce poți alege: Patria sau moartea, a spus monumentul și a fost moartea. Mărul sau Edenul, a spus femeia și a fost pământul. Crucea sau sabia, a spus

Se scutură de culori. Umbra cade dincolo de pânză. Tălpile caută marginea treptelor. Un trecător calcă urmele. Mâna ei îi adulmecă fruntea. Sub pielea zbârcită își recunoaște copilul lăsat

Cântarul din baie arată o creștere în greutate a zilelor. În mașina de spălat, hainele mele se încrucișează cu cele rămase de la tata, se îngroapă împreună în spumă și zgomot. Pe cuierul

A sosit din tipografie: djamal mahmoud, DELIRIUM, Ed. Vinea, 2026 prefața: dorina brândușa landén ilustrația copertei: rené magritte, „nocturne”, (fragment) 1925 Volumul se află

răsfoind ridurile îmi mușc buzele și o roșie coaptă, îmi ascult uguitul din sânge. domol intru în emisfera mea stângă, înot într-o boltă înstelată, culeg un snop de raze lunatice și le arunc în

tăcerea își soarbe cafeaua de dimineață s-a răsfoit toată noaptea în guri și în minți flămânde somnul s-a întors după miezul nopții cu pleoapele pline de povești cea mai neașteptată era tăcerea

tăcerile mi se pliază între picioare. ghemuit, îmi introduc capul în gol. mă desprind de geometria rece a camerei. sub straturile de bumbac, timpul devine un fluid cald în care mă dizolv o

ochiul varsă un strop de sare pământului, încetează să-mi văruiască pielea cu pleoapa sa. arborele își caută perechea după cum mușcă vântul. zeii după pofta caninilor de sfâșiere. eu îmi întind

cartofii copți și verdele ardeilor cu oțet sunt singura sobă aprinsă în carnea mea. iernile mușcă adânc din mine și din pereți. candelabrul cu două becuri declanșează falimentul. lipsa

nicio vină nu am, doar că mă nasc între soare și nisip. pielea mea tânjește după frig și frică. mă descalț, îmi strâng buzele și le trec peste fila goală, de la dreapta la stânga, de jos în

în genunchi privesc cu precizie butoanele circulare — cele 99 de etaje ale trupului pe acoperiș se ajunge doar pe trepte la subsol când becul roșu pulsează cifrele sunt arabe luminile, celești o

ai un craniu frumos, mai ales în poza ta din afișe. de sub el picură cuvinte pe care ni le injectezi intravenos, subcutanat și chiar în lichidul cefalorahidian. aplauzele — porția de aer, câte-un

de șapte luni aproape dumnezeu locuiește în casa mea. din dangătul ferestrei s-a născut, s-a încolăcit în fiecare colț și în fiecare culoare. atât de cuminte era, nu-și desfăcea pleoapele, decât

pofta mocnește între piele și os. râsul îl cumpăr doar la miezul nopții, cu gust de tămâie, pucioasă. plânsul doarme în buzunare. cuvintele le cos de tavanul camerei, cu ace de gheață, să nu cadă

histaminele clatină carnea să o trezească o mușcă îi zgârie învelișurile. virusul abia născut bea cu mine cafeaua dis-de-dimineață merge de abușelea călcându-mi umbra. cortizol cortizol fratele

noapte de martie cireșul încă alb sirena scutură ferestrele în față pastile roșii, un pahar gol, un poet abia ieșit din el ud, cu o lună abstinentă tremurându-i în palmă în fundul

marea în care plutesc e strânsă cu șuruburi și butoane îmi înfig oasele în șuruburi le strâng până când mâna îmi alunecă și carnea se desprinde sub filet apăs butoanele durerea urcă în vârful

aburi, gropi adâncite de apă neagră pe încheietura mea ancora— ceas poleit cu aur îl înfig în trunchiul palmierului ritmul lent al rădăcinilor bând moartea timp înecat în seva copacilor cu

în albul tău mă înec din nări ies pești agățați de undiță aud monedele în carne în ochi — munte de sare între moarte și cer mâinile tale trag încet din mine marea