Djamal Mahmoud

vâsle în barcă- nemișcată vrabia pe copacul gol. crengi dezgolite- luna plină pe apă bătrânul vâslaș.

sângele meu e bun de băut deja, străjerule — ți l-am păstrat bine. n-am fumat, n-am mâncat decât verdețuri, din când în când și câte un măr roșu din poveștile bunicii. poți, liniștit, să-ți vopsești

djamal mahmoud albe&reci redactor de carte: nicolae tzone ilustrațiile, prelucrarea digitală a fotografiei autorului, coperta: makovei ˆ editura vinea

habar n-am de unde ai reușit să aduni atâta siguranță, să poți vorbi despre întâmplările din al nouălea cer, umbrit de un copac bătrân care așteaptă focul, în jurul căruia se vor prinde

râul roșu, ascunziș al marilor secrete divine — mă despic să-ți aud muzica și oscilațiile glasului, în ecoul căruia cresc arbori înalți de neant și de falsă lumină, de mi se fac

copacul are un singur trunchi trunchiul are o singură palmă palma are un singur dumnezeu dumnezeu are o singură tăcere golul crește, crește, nu te lasă nici măcar să întorci capul, să

acum văd clar tainele sângerării — cu porii, cu ochiul liber. nu eu, ci pietrele care saltă noaptea în mine, să nu fie tulburate de sunetele razelor. ele nu pot crede în luciul

uneori mă apucă furia pe tăcerea mea, încât dau cu toate cerurile minții de pământ, spărgându-le unul câte unul — fie că sunt ordinare, fie veritabile — până când umplu casa cu cioburi

domol calc, să nu-mi strivească tălpile vreo piatră, oricât de mică ar fi— oricare dintre ele e un posibil mesager către sticlele prăfuite ale unei ferestre sfinte… apa trupului,

moartea e un pumn de nisip pe care-l voi arunca în ochii mei când mă voi sătura de privit ceruri. o ploaie torențială pe care o aștept să cadă când mi se usucă izvoarele. moartea e

trec dintr-un mormânt în altul, dintr-un cerc în altul, ascultând cântecul rănii mele imense ce se înalță cu fiecare picur. pământul se micșește sub talpa mea, cerul se face făt, iar sângele meu

într-un strigăt de apă am pășit pe urmele roșii ale tălpilor. se legăna lumina lunii, iar în memorie înmugureau tot felul de copaci ce aveau chipuri de copii. verdele lor era atât de

e neastâmpărat dumnezeul meu — da, e mic și neastâmpărat. îmi recită poeziile, mă obosește de câte ori le repetă. desenează cu creioanele mele colorate copaci — doar copaci cu rădăcini

de mii de ani peștera mea privește un râu imens — un râu cu sânge de culoarea cerului. peștera mea îl mângâie doar când vine ploaia, cu praful ei și cu puțin din pielea frunții

nu e nimic imposibil acum — nici măcar uciderea lunii. e ziua în care îmi strâng patriile într-o valiză ce cuprinde doar treizeci de kilograme, iar cea de mână zece kilograme de ură necesară

« antologiile de poezie « Vama Literară » Joi 5 aprilie 2012 orele 19.30 în cadrul celei de-a 72-a ediții a Serbărilor Revistei « VAMA LITERARÃ » la « Club Art Boema 33 » a avut loc lansarea

nu mai am suficient timp, pietrelor— puneți-mi ultima voastră întrebare. numaidecât va sosi moartea, care este mai mare decât mine cu câteva clipe— și ar trebui să tac în

nu, nu-mi pasă de umbra ta, nici nu am vreun motiv bine întemeiat să-ți țin minte numele. tu, păstor al ruginii și al luciului, modulează-ți sunetele, pendulează între morțile tale de

fixând pe creștet un cerc decupat din rugina lanțurilor, mă exfoliază până la ultimul os. n-am destul timp să număr stelele moarte din ochii tăi, îmi spune— iar pielea ta a devenit

repetați după mine: mulțumim pietrelor pentru tăcerea lor, zidurilor pentru răbdarea lor, mulțumim peșterii pentru nedezvăluirea secretului— nici măcar acelui palmier bătrân, deși

visez— îmi explodează visul. visez— îmi explodează cerul. culeg rămășițele și le înfig în tălpi: curg, curg, până ce devin o junglă de pași și de sunete… în mine se nechează, se

un bărbat întotdeauna cultivă în ochii săi grâu doar grâu femeile umblă în ei goale cu uguitul în mâini îi seceră spicele pline le smulg din rădăcini ciugulindu-le boabele femeile rămân gravide cu